Pagini

miercuri, 26 octombrie 2016

Un motiv pentru care trebuie să practici meditaţia "mindfulness"

   Atunci cînd un om dezvoltă o abilitate sau un meşteşug la nivelul de măiestrie, asta se traduce prin apariţia pe creierul său a unei aglomerări de conexiuni neuronale care se ocupă special cu procesarea informaţiei implicate în practicarea acelei abilităţi. Din păcate, cu cît acea abilitate este mai specifică, cu atît mai mult acel grup de conexiuni neuronale devine inutil pentru practicarea oricărei alte abilităţi. 
   De exemplu, acele conexiuni neuronale care sînt implicate în abilitatea de-a merge, probabil vor folosi şi la alte activităţi din aceeaşi tagmă, precum alergatul, statul într-un picior sau urcatul scărilor, în timp ce aceleaşi conexiuni neuronale care servesc la practicarea chirurgiei vor fi inutile atunci cînd vine vorba de şah sau de astronomie şi de aceea unui chirurg îi este la fel de greu să înveţe şahul sau astronomia pe cît i-ar fi dacă n-ar mai fi chirurg - toate cunoştinţele sale de chirurgie nu pot să-i folosească decît la chirurgie şi atît, şi poate încă la tăierea porcului de Crăciun dar la mai multe nu.
   În condiţiile în care specializarea extremă într-un domeniu de dezvoltare fizic sau al intelectului nu aduce beneficii în celelalte domenii de dezvoltare, devine esenţial să cunoaştem care sînt cele mai importante specializări care sînt atît de generale încît au o influenţă covîrşitoare asupra întregului spectru al activităţilor umane. 
   În afara abilităţilor specifice, există deci meta-abilităţi, adică acele abilităţi care sînt atît de generale încît folosesc dezvoltării mai multor abilităţi specifice, iar dintre acestea, exersarea capacitatăţii de-a fi complet concentrat pe activitatea pe care o desfăşori este una din componentele principale ale meditaţiei "mindfulness".  Această capacitate desemnează mai exact eficienţa cu care resursele mentale sînt alocate unei activităţi, ea este puterea de-a rămîne concentrat pe o anume activitate fără a fi distras de plictiseală, nervi, ofuscare şi alte griji şi emoţii supărătoare. Conform cercetărilor încă în vigoare, această capacitate de control susţinut a atenţiei este unul din cei mai puternici prezicători dacă vine vorba de reuşită în orice domeniu de activitate. Nici nu este greu să ne dăm seama de ce este aşa, dacă stăm să ne gîndim puţin mai atent şi să ne concentrăm, fără să fim distraşi de teoriile populare despre virtuţile multitasking-ului.
   Atunci cînd este vorba de orice activitate, de la curăţatul cartofilor, la pictarea unui tablou, sex, compunerea unui program pentru computer şi pînă la mersul pe sfoară şi la comiterea unei crime, ai cele mai multe şanse de reuşită atunci cînd atenţia îţi este îndreptată exclusiv înspre activitatea pe care o desfăşori, iar aceste şanse descresc proporţional pe măsură ce atenţia îţi zboară în toate direcţiile, înspre caii verzi de pe pereţi, fantezii plăcute sau sinistre, problemele de la serviciu sau propriile sentimente de anxietate pe care s-ar putea să le încerci. Această facultate este întărită, rafinată şi devine din ce în ce mai sofisticată prin practicarea meditaţiei "mindfulness" şi este o practică ce ar trebui să fie învăţată de copii, imediat cum deprind puterea de-a înţelege cele mai elementare lucruri.
   Deşi atenţia susţinută nu este suficientă pentru dezvoltarea unei abilităţi la rangul de maestru, ci trebuie dublată de perseverenţă şi de metode de practică şi de antrenament adecvate, ea este fără îndoială necesară şi din cauză că este necesară nu doar pentru dezvoltarea unei abilităţi ci pentru toate abilităţile posibile, este un instrument care nu are voie să lipsească din trusa de instrumente pentru adaptare a unui om modern.
   Încă din copilărie ni se transmit foarte puternic, chiar violent, idei despre importanţa atenţiei şi se face acest lucru în cel mai grobian şi mai greşit mod cu putinţă: fii mai atent gigel! - urmat eventual de vreo palmă peste faţă... Să înveţi cum să fii atent este o adevărată artă, care din păcate nu-i predată nici la şcoală şi nici acasă decît sub forma de imperative şi insulte, nimic de genul antrenamentului pe care prietenul nostru Buddha l-a lăsat pentru noi, mult mai blajin, mai accesibil şi mai ales eficient.
   De aceea vă spun, orice aţi face fiţi atenţi; cînd mîncaţi fiţi atenţi la mîncare, nu la tabletă, că este posibil să muşcaţi din tabletă în loc să muşcaţi din felia de pîine şi vă înecaţi cu tableta; dacă stergeţi mucii fiţi atenţi la ştersul mucilor căci altminteri rămîneţi cu ei pe faţă şi rîd copiii de voi. Învăţaţi să fiţi atenţi le fel cum se învaţă tenisul, jocurile pe calculator sau matematica, şi poate pe la o vreme tot deprinzînd arta de-a fi atenţi vom reuşi să vedem cum ne este distrasă atenţia de la realitate şi trimisă să se ocupe de fantezii şi poveşti nemuritoare inventate de oameni dubioşi, cu scopul de-a ne controla comportamentul, prin controlul atenţiei noastre.   

marți, 11 octombrie 2016

Accidentul care nu era sortit să se întîmple

    Felurite întîmplări se întîmplă pe această lume şi noi le numim pe fiecare după felul lor. Denumirea de accident este rezervată unei categorii speciale de evenimente despre care eu spun că merită să discutăm. De pildă, niciodată la categoria accidente nu sînt băgate evenimente ale căror urmări sînt considerate fericite. Nu auzim foarte des oameni lăudîndu-se că au avut un accident şi au cîştigat 1 million de euro la loterie şi nu auzim studenţii povestind despre accidentul pe care l-au avut cînd au luat o notă nesperat de mare la un examen. 
    Pe lîngă faptul că nu există accidente cu consecinţe pozitive, ceea ce este din nou clar, este că la categoria accident sînt incluse doar evenimente imprevizible, evenimente despre care oamenii spun că nu ar trebui să se întîmple sau că deraiază de la mersul normal al lucrurilor. De exemplu, nu am putea să numim un accident atunci cînd ne băgăm degetul în mijlocul unui cuib de viespi şi ne trezim că apoi degetul începe să se umfle.
    Din seria evenimentelor pe care le numim noi accidente ar face parte: vestitele accidente rutiere, situaţii în care unii oameni care practică sporturi extreme şi cumva o păţesc, Cernobîl, Fukushima, foarte multe accidente de muncă reprezentînd toate muncile posibile, un "prost" care s-a împuşcat singur cu arma de foc, altul, care a împuşcat pe altcineva din "greşeală", vreun tank petrolier a cărui încărcătură în loc să ajungă la rafinărie ajunge în ocean, căderea temporară a economiei, explozia unei fabrici de explozivi sau a unei rachete cosmice, colapsul vreunei clădiri pline de oameni şi eventual orice catastrofă ecologică produsă de om. Cei ca mine spun că atunci cînd clima planetei va ajunge cu adevarat inconfortabilă pentru traiul speciei umane, atunci oamenii se vor uita unii la alţii şi vor spune: ... a fost un accident! Cine ar fi crezut pe bune că aşa ceva s-ar putea întîmpla?
    Pentru discuţia care urmează o să luăm drept reprezentat al categoriei accidentelor un umil accident de maşină. Accidentele rutiere reprezintă a 9-a cauză de moarte la nivel global şi poate că poziţia asta nu pare ameninţătoare, însă ce putem să spunem cantitativ, este că accidentele rutiere ale secolului XX au provocat 60 000 000 de morţi, cam cît a provocat al II lea război mondial, cu Hiroshima şi Cu Nagasaki cu tot. Ceea ce putem să observăm foarte uşor din distribuţia accidentelor rutiere în spaţiu şi timp, este că ele au un obicei ciudat de-a se întîmpla cu o regularitate precisă, de parcă ar exista o lege a naturii care face aceste accidente să apară într-un mod complet neaccidental. Ceea ce oamenii nu vor să se întîmple şi spun că nu trebuie să se întîmple, că nu este normal să se întîmple, se întîmplă de parcă ar fi programat să se întîmple, de parcă ar fi scris să se întîmple pe undeva anume, prin legile fizicii - te pomeneşti.


 
                                Accidentul filozofului Albert Camus ... sau destinul său?
 
   Accidentele rutiere reprezintă cea mai importantă cauză a morţii pentru sectorul de populaţie cu vîrsta cuprinsă între 15 şi 29 de ani şi a doua cauză de moarte pentru cei cu vîrsta cuprinsă între 5 şi 14 ani.  Aproape 1,3 milioane de oameni mor în fiecare an, în timp ce 20 - 50 de milioane rămîn paralizaţi, schingiuiţi, chirciţi, striviţi parţial, fără mîini ori picioare, strîmbaţi şi defectaţi în toate felurile. Şi e cazul să stăm şi să ne gîndim puţin dacă faptul că anual se moare de la autoturism mai abitir decît de la război e un lucru întîmplător, un accident, care nu ar fi trebuit să se întîmple, sau dacă nu cumva este ceva inevitabil. Tind să cred că a doua posibilitate este cea corectă mai ales avînd în vedere că un lucru odată întîmplat este o certitudine, nu o posibilitate, nu o probabilitate. Dacă ar muri unul odată, într-un oraş dintr-o ţară, s-ar mai preta să spunem că a fost un accident, însă cînd vedem că se moare în serie şi în paralel, de 3000 de ori pe zi, în toate ţările şi pe toate continentele, atunci e cazul să ne întrebăm dacă nu cumva există o regulă în spatele întîmplării.
    Adevărul este că accidentele există doar în imaginaţia umană, şi nu în realitate. În realitate nu există nici un pui de atom a cărui poziţie nu este conformă cu legile fizicii şi chiar dacă aşa ceva s-ar întîmpla, noi atunci ar trebui de îndată să începem să modificăm legile fizicii în aşa fel încît să acomodeze şi să integreze acest eveniment deosebit şi aparent miraculos. Faptul că oamenii care folosesc autoturisme mor pe capete nu a fost şi nu este un accident, ci este o consecinţă provenită din puterea tehnologiei. Tehnologia rutieră are puterea de-a transporta un trup uman cu viteze de pînă la 200 km/h, şi dacă acest mod de transportare nu ar fi atît de comun, el ar fi calificat fără doar şi poate ca unul dintre cele mai extreme sporturi. Acest mod de transport creează cea mai mare parte din condiţiile necesare pentru o moarte violentă prin strivire, condiţii care nu se găsesc în cazul transportului tradiţional pe două picioare. Accidentele sînt deci consecinţe directe a modului în care specia umană îşi organizează societăţile şi nu vreo pedeapsă coborîtă din cer de la vreun demiurg nervos pe noi. Nu este vorba de nici un ghinion, este vorba de cauză şi efect.
   Morţile, rănirile şi sechelele produse de "accidentele rutiere" reprezintă doar o infimă fracţiune din totalul de morţi provenite din interacţiunea dintre o tehnologie prea puternică şi o specie umană a cărei comportament este foarte uşor de prezis ca fiind adeseori haotic şi de aceea ultimul lucru de care avem nevoie este a masca această problemă de interes naţional, internaţional cît şi individual, sub masca numelui de accident. Pe lîngă tehnologia de transport, mai avem tehnologia comunicaţiilor, tehnologia nucleară, tehnologia petrolului şi a cărbunilor, tehnologiile de advertising, tehnologiile alimentare şi multe altele, iar impactul tuturor acestora asupra noastră se soldează cîteodată cu moartea soţului, a copiilor, a rudelor sau prietenilor noştri sau cu deteriorarea sănătăţii lor, nu cu nişte consecinţe care se manifestă undeva într-un univers alternativ.
   Oamenii care se perindă pe la conducerea structurilor sociale responsabile vor fi îndrăgostiţi de denumirea de accident, deoarece aceasta îi ajută să scape de responsabilitate, dînd vina pe nişte circumstanţe misterioase, pe imprevizibilitate, pe factori care spun ei că ar fi în afara controlului nostru, pe întîmplare şi pe ghinion, care sînt doar alte nume mai seculare, pentru vechile justificări magice înaintate în mod tradiţional de către conducători: pedeapsa de la Dumnezeu sau amăgirea de către Diavol.
   Nu există pedeapsă de la Dumnezeu, nici amăgire de către Diavol şi nici accidente care n-ar fi trebuit să se întîmple, există doar cauze şi efecte, iar pentru a scăpa de efecte nedorite trebuie înlăturate cauzele şi nu invocate de explicaţii magice, criptice şi fantasmagorice pentru evenimentele naturale.