Pagini

luni, 29 februarie 2016

Să cunoaştem ce înseamnă că cineva are talent

  Văzut-am acum ceva vreme o emisiune la televizor, intitulată "românii au talent". Imediat a-nceput mintea să-mi zburde. Cum adică "românii au talent", dar ceilalţi oameni, care nu-s români, aceia n-au talent? De ce să nu zicem că toţi oamenii au talent?
  Toată şarada asta cu talentul este o mică decepţie; ni se arată nişte oameni care au anumite capacităţi şi aptitudini şi se evită cumva să se spună cum se întîmplă că ei au acele aptitudini şi nu alţii. Unii au talent la literatură ori muzică clasică, alţii la pictură, talent la tenis, talent la matematică, talent la afaceri, talent la gimnastică sau talent în arta culinară, dar nimeni nu vrea să vorbească despre talent atunci cînd e vorba despre oamenii care au talent la consumul de alcool, ţigări şi alte droguri, talent la procrastinare sau la bîrfă, talent la sex sau la sedentarism, talent la furat sau la omorît. 
   Ceea ce vreau să vă spun, este că noi oamenii, sîntem pentru scopurile practice identici din punct de vedere genetic cu oamenii de acum 50 000 de ani. Şi cam toţi sîntem talentaţi la lucrurile care erau în vogă pe atunci - alergatul prin savană, limbajul uman şi întreţinerea relaţiilor sociale. Cei care n-au fost pricepuţi în aceste activităţi n-au mai apucat să se reproducă.
  Talentul pentru matematică sau literatură sînt de exemplu rezultate din aptitudinile oamenilor pentru a învăţa limbaje, matematica fiind cum ştim un limbaj. Deci nu există aptitudini înnăscute în oamenii prezentului pentru activităţi care n-au existat pentru cea mai mare parte a existenţei speciei noastre şi care au apărut în ultimii 6000 de ani sau chiar în epoca modernă. 
  În măsura în care talentul este înnăscut, el este un talent pentru acele activităţi care au fost necesare existenţei noastre în decursul evoluţiei, iar acolo unde el se manifestă în activităţi specifice doar epocii moderne, el nu poate să fie decît dobîndit. Aceasta ne învaţă că noi în principiu putem să dobîndim orice talent cu condiţia să investim suficientă muncă în acel domeniu şi că la nivel genetic avem toţi cam aceleaşi talente, mari şi late. Talentul este deci foarte multă muncă, convertită în expertiză într-un domeniu şi nu vreo calitate care i-a picat norocosului în sîn atunci cînd s-a întîmplat de i-a pus Dumnezeu mîna în cap. 
   Ceea ce mă deranjează foarte tare totuşi la această ridicare în slăvi a talentului este următorul lucru: nu este pusă în discuţie utilitatea respectivului skill. Dacă un om vine pe scenă şi face nişte scamatorii care îi lasă pe toţi încremeniţi de uimire, poate dacă reuşeşte să pună una peste alta 30 de farfurii şi apoi să se urce behăind deasupra lor sau dacă reuşeşte să dreseze un ţînţar ca să-şi bage trompa în fund şi să se sugă singur de sînge, atunci toata lumea aplaudă extaziată ca şi cînd un prea măreţ act s-ar fi împlinit.
   E luna februarie acum, sînt 20 de grade afară, oare cînd or să lovească cu adevărat catastrofele climatice are să ne folosească la multe urcatul pe cele 30 de farfurii şi ţînţarul dresat să-şi bage trompa-n fund? Nu prea cred. Nici urcatul pe farfurii, nici dansatul, nici cîntatul (poate doar cel de jale), nici băgatul mingii în plasă, sub plasă sau peste plasă. Oare este de apreciat talentul de dragul talentului sau ar fi bine să ne apucăm şi noi de nişte lucruri mai serioase? Dacă un om depune o cantitate de muncă imensă într-o activitate care nu are nici o folosinţă serioasă afara de aceea de-a-i face pe oameni să rămînă izbiţi de mirare, este de apreciat acest lucru ori este un lucru ridicol şi o pierdere de viaţă?    

miercuri, 17 februarie 2016

Sclavii lui Dumnezeu, o sectă a religiei sclavilor fericiţi

     Cine cunoaşte de mai mult timp acest blog a observat pe la începutul lui textele vizau aproape exclusiv subiecte legate de critica religiei, iar în perioada recentă tematica s-a mai diversificat. Pentru a afişa această transformare în cele ce urmează, acest loc pentru discuţii se va numi "sclavii fericiţi", un nume care spun eu că este ceva mai încăpător pentru tematica mai diversă, dar la fel de misterios pentru cine stă şi se gîndeşte o clipă ce ar putea să însemne.
    Pe vremea cînd am început să scriu, uitîndu-mă la lumea noastră şi la regulile după care ea funcţionează, am tras concluzia că ceva în ea nu funcţionează cum trebuie, că ceva este foarte greşit în modul în care noi ne gîndim şi acţionăm. Ne aflăm toţi pe această planetă minusculă, cel mai probabil în centrul vreunei colosale periferii a Universului şi nu avem nici un plan de dezvoltare pe termen lung; este ca şi cum am orbecăi prin întuneric necunoscînd dacă nu cumva ne îndreptăm exact înspre un mare dezastru sau poate înspre o serie de catastrofe succesive. Autoextincţia nu este la ora actuală imposibilă iar puterea noastră de-a prezice viitorul nostru colectiv lasă foarte mult de dorit. Am aflat în epoca modernă de unde venim, dar nu ştim încotro ne îndreptăm şi mai grav este că oriunde ne-am îndrepta, o facem cu paşi din ce în ce mai mari. Pe cît de trist este că mulţi oameni se află în conflict cînd discută aceste probleme, pe atîta este că cei mai mulţi nici nu-s interesaţi de ele căci au alte priorităţi, acelea furnizate de presa de scandal. 
     Mie totuşi îmi apare ca a fi cel mai important subiect de discutat în spaţiul public, cel mai demn de discutat şi totodată cel mai interesant, încă n-am găsit ceva mai interesant decît acesta şi nici nu-s încrezător că voi găsi prea devreme unul mai bun. Un subiect care pune în discuţie cele mai fundamentale concepţii şi credinţe ale oamenilor, care îi transformă, şi care m-a transformat şi pe mine.
    Nu, nu am ajuns să cred în vreun dumnezeu şi încă susţin că a avea o religie falsă şi depăşită de problemele actualităţii este cea mai mare nenorocire. Ceea ce s-a schimbat între timp este că am studiat foarte multe materiale din diverse domenii şi am practicat nişte obiceiuri mentale noi. Acestea m-au adus la concluzia că faptele nu pot fi ori bune ori rele ci că ele au atît consecinţe bune, şi cît şi rele. Aş fi putut spune că ştiam acest lucru de foarte mult timp, însă vine o vreme cînd cunoşti un lucru la modul intelectual, iar apoi îl cunoşti la modul experienţial, şi este ca diferenţa dintre a cunoaşte drumul şi a merge pe drum. Cumva, a privi lucrurile din această perspectivă duce la o clarificare a imaginii, deoarece atunci cînd crezi că ceva este ori bun, ori rău, emoţiile, interesele şi intenţiile intră în tablou, împiedicînd şi deformînd observaţia obiectivă. Un lucru se vede într-o altă lumină atunci cînd ţi-l doreşti cu disperare sau cînd îl deteşti ori îţi este frică de el.
    Tot astfel s-a întîmplat că am pierdut pe drum furia; eram un om foarte furios şi foarte revoltat de faptele într-adevăr revoltătoare care se întîmplă în lumea noastră iar acum încă înţeleg mesajul pe care furia mi-l transmitea înainte, dar paradoxal, îl înţeleg fiind liniştit. De asemeni înţeleg că agresiunea şi violenţa de orice fel sînt nişte metode foarte primitive pentru a rezolva probleme foarte complexe. După o îndelungă consideraţie, am decis că sistemul etic pe care trebuie să-l susţin se află la extrema stîngă, asta însemnînd că acum, mai mult decît niciodată, într-o lume ultratehnologizată şi globalizată, competiţia, conflictul, disensiunile şi expansiunea brută şi exponenţială a oamenilor în detrimentul ecosistemului biologic non-uman, nu va aduce decît ameninţări suplimentare şi mai multă incertitudine pentru supravieţuirea speciei noastre; noi sîntem autorii unui dezechilibru în acest ecosistem, ale cărui consecinţe nu le putem prevede, iar acolo unde le putem prevede ele nu arată deloc bine pentru noi.
    Acum foarte mult timp, religia conţinea sistemul etic al tribului, viziunea despre lume, filozofia existenţialistă, sărbătorile şi comemorările, distracţiile colective, metodele de vindecare, cît şi sistemul juridic, politic şi economic - era teocraţie absolută. Pe măsură ce avansăm în timp înspre data curentă, observăm că religia tradiţională îşi pierde treptat puterea şi atribuţiile şi ajungem la situaţia actuală în care zicem că biserica este separată de stat.
    În timp ce aşa susţin unii oameni, alţii susţin că religia este la fel de puternică precum a fost şi în trecut şi spun că noi în fapt sîntem adepţii unor religii seculare şi credincioşi în dogmele unor religii seculare. Eu am să adopt această a doua poziţie, şi am să numesc în continuare nazismul, capitalismul şi comunismul drept religii (seculare), deoarece ele au preluat toate funcţiile la care religiile tradiţionale au renunţat; ele au servit sau servesc exact la ceea ce serveau religiile tradiţionale în trecut. De asemeni, naţionalismul, neoliberalismul, ecologismul, conservatorismul sau anarhismul pot fi băgate la categoria alte secte, curente şi denominaţii religioase.
    Cu atît mai importantă este această redenumire a acestei stări de fapt, cu cît am văzut prea mulţi oameni care nu sînt ţărani creştini ortodocşi, care sînt tineri, "educaţi", au acces la internet şi care cred că ei nu-s îndoctrinaţi, că ei nu-s spălaţi pe creier. Asta este o absurditate. Sîntem în prezent în continuu bombardaţi cu informaţie mult mai potentă pentru îndoctrinare, informaţie pe care nu avem fizic timp să o judecăm critic, să o verificăm şi în acest context există oameni care cred că ei nu-s îndoctrinaţi, ceea ce reprezintă de fapt culmea îndoctrinării.
    Cînd vezi un preot predicînd copiilor poveşti manipulatoare inventate de inginerii religiilor de acum 2000 de ani, atunci se cheama că este îndoctrinare religioasă, dar cînd vezi predicate aceloraşi copii poveştile manipulatoare din reclamele de la televizor, inventate de psihologi şi ingineri în advertising, atunci se cheamă libertate. Şi de aici cunoaştem că lumea noastră este plină de sclavi, care de care mai îndoctrinaţi şi plină cei mai îndoctrinaţi, cei care cred că sclavia este libertate.
    Ce îi face pe oameni să se laude cu lanţurile sclaviei precum credincioşii se laudă că-s robii lui Dumnezeu? Promisiunea fericirii. Aceasta ia două forme, scăparea de suferinţă întîi, şi căutarea fericirii mai apoi. Nu este propovaduită pînă la refuz în lumea noastră scăparea de iluzii şi nici căutarea realităţii, ci sînt propovăduite scăparea de suferinţă şi căutarea fericirii, şi de aici ne dăm seama că noi trăim într-o religie, poate nu la fel de mistică precum religia tradiţională, dar nici prea departe de ea; noi nu sîntem învăţaţi şi îndemnaţi să căutăm adevărul, ci sîntem învăţaţi să căutăm confortul psihologic.
   Dumnezeu nu reprezintă decît o anumită metodă prin care oamenii ajung la confort psihologic, sacrificînd realitatea pentru acest confort, iar în perioada recentă au apărut pe piaţă sute şi mii de dumnezei, care de care mai sofisticaţi, care vin să-ţi dea confortul prin multiple metode, trebuie numai să te închini la ei. Dimensiunea decepţiei şi mărimea iluziei nu pot fi înţelese decît atunci cînd te uiţi la feţele oamenilor şi la comportamentul lor. După atîta amar de fugă după confort psihologic, te-ai aştepta să trăieşti într-o lume de oameni care sînt mulţumiţi, liniştiţi, echilibraţi pshihic. Cînd colo ei sînt vai de steaua lor, nimeni nu e mulţumit, toţi se simt frustraţi, incompleţi şi dezamăgiţi iar firmele de medicamente pentru boli mintale prosperă ca niciodată. Cel mai rău este totuşi faptul că trăim în afara adevărului.
    În acest context ateismul şi războiul cu zeii falşi, vechi sau noi, trebuie practicat cu determinare şi perseverenţă şi este necesar a ţine în minte că sclavii sînt cel mai bine ţinuţi în lanţuri atunci cînd ei cred că le va fi bine, că lanţurile le vor aduce confort, că vor fi nişte sclavi fericiţi. 

marți, 2 februarie 2016

Sîntem toţi nişte animale

   Nu cunosc exact motivul, dar de cînd mă ştiu mi-a făcut o deosebită plăcere să afirm lucruri neplăcute pentru cei mai mulţi dintre oameni. Poate e doar cinism. Şi cumva, printr-o coincidenţă fericită, lucrurile care ne produc cea mai multă neplăcere sînt cele care pe lîngă faptul că-s neplăcute mai sînt şi adevărate. O minciună neplăcută nu are puterea unui adevăr neplăcut şi eu cînd aud astfel de adevăruri rostite, am un sentiment care nu ar putea fi echivalat decît cu sentimentul împlinirii justiţiei divine.
  De la distanţă, unul dintre cele mai neplăcute adevăruri pe care oamenii nu vor să-l audă, este acela că sîntem toţi nişte animale, şi cu bonus, animale căcăcioase şi muritoare. Nimeni nu vrea să audă aşa ceva, nici să audă şi cu atît mai puţin să gîndească la acest lucru.
    A fi un animal este privit drept o insultă, ca în expresiile "măi animalule!", "nişte animale au locuit aici, nu nişte oameni", "acest comportament este animalic" sau "să fim oameni, nu animale". Nu doar numele de animal este folosit pe post de insultă dar şi numele specifice ale unor animale, aşa ca în: "porcule", "boule", "măgarule", "eşti o vacă", iar unele cuvinte, precum cuvîntul "dobitoc" şi-au pierdut sensul iniţial de animal şi au ajuns să însemne doar insulta. 
    Şi totuşi, faptul că sîntem animale explică atît de multe lucruri care altfel nu îşi găsesc explicaţia. De cînd te naşti şi pînă cînd mori, nu se poate să nu te loveşti aproape zilnic de fapte care te îndreaptă foarte puternic înspre ideea că eşti unul dintre animale. Ba cîteodată privind la unele animale spunem ceva de genul: "Uite la ei, zici că-s oameni".


    Din timpuri îndepărtate, o campanie fără seamăn a fost declanşată de anumite ideologii împotriva conştientizării şi recunoaşterii de către noi a faptului că sîntem animale şi această campanie a fost şi încă este deosebit de toxică pentru noi, la fel cum ar fi pentru orice fiinţă care îşi reneagă propria natură, necunoscînd că este ceea ce este. Necunoscînd ceea ce este, nu va cunoaşte de ce face lucrurile pe care le face. Cineva nu poate decît să-şi imagineze progresul mult prea minuscul pe care l-ar fi înregistrat cunoaşterea noastră despre noi înşine dacă am fi negat în continuare faptul că sîntem toţi animale, dar poate să observe lipsa acestui progres pe vremea cînd adevărul că sîntem animale a fost renegat.
  Relaţia noastră cu animalele a fost şi este una foarte complicată. În timp ce pe unele le iubim, pe altele trebuie să le ucidem şi să le mîncăm, pe cîteva le folosim pe post de sclavi, de altele ne este o frică teribilă deoarece pot să ne omoare, iar pe acelea dintre ele pe care le numim paraziţi avem o mare ciudă, inspirată probabil de lipsa lor totală de respect pentru noi. În acest lanţ al relaţiilor noastre complicate cu animalele, noi putem să observăm că nu sîntem în nici un fel mai buni sau mai răi decît ele, sîntem criminali şi victime în acelaşi timp, stăpîni şi sclavi, paraziţi şi parazitaţi, unele sînt hrană pentru noi iar noi sîntem hrană pentru altele, nimic deosebit faţă de situaţia altor animale din circuitul vieţii şi morţii. 
   Referirea la animale ca la nişte creaturi inferioare nouă provine din considerarea unor perspective care permit această calificare; din alte perspective nu ne-ar părea foarte evident că un om este superior unui virus, mai ales cînd omul este distrus de către virus fără drept de apel. În nici un caz această referire nu provine din realitate - ci dintr-o dorinţă puternică pe care o avem de-a fi superiori animalelor, de-a le depăşi în toate aspectele, de-a depăşi condiţia lor. În adevăr nici noi nu sîntem superiori animalelor şi nici ele nouă.
    A fost din cale afară de contraproductiv să negăm că sîntem animale dar a accepta acest fapt cu adevărat ne poate lumina calea în mai multe aspecte. Cui îi este ruşine că este animal nu înţelege cum să aprecieze viaţa. Poţi călători sute de milioane de kilometri depărtîndu-te de Pămînt şi nu ai să găseşti o fiinţă mai complexă şi mai minunată decît un vierme nenorocit pe care aici poate ai să-l striveşti cu piciorul în scîrbă. Pe cît de complex şi minunat animalul, pe atît de failibil şi fragil este, adică perisabil şi supus erorii, şi odată cu animalul şi noi sîntem la fel de perisabili şi supuşi erorilor. De aceea devenim fricoşi sau violenţi atunci cînd nu este cazul, deoarece putem fi foarte uşor decepţionaţi.

   Şi cum vom accepta că sîntem toţi animale, exprimînd fapte concrete din viaţa noastră socială cu ajutorului acestui adevăr proaspăt acceptat, vom cunoaşte nişte lucruri noi. De exemplu că statul nostru este guvernat de o haită de animale perisabile şi supuse erorii, pe care noi le numim guvernanţi. Aceste animale trebuie să aplice legi construite de către o altă haită de animale supuse erorilor, numite animale parlamentare. Dar mai înainte ca legile să fie utilizate, ele trebuie să fie aprobate de către un alt animal (evident, spus erorilor şi decepţiilor felurite), care se numeşte preşedinte. Pe scurt, societatea noastră este condusă de nişte animale supuse erorilor. Să cîntăm şi să ne bucurăm.