Pagini

vineri, 2 august 2013

Despre caritate

    Se întâmplă că la mare loc de cinste este pusă caritatea in zilele noastre; oamenii caritabili sunt priviți ca niste virtuoși care aduc mari servicii societății. Evident, dacă eram de acord cu această teză nu m-aș fi obosit să o aduc în discuție, o aduc în discuție tocmai din cauză că este prea la modă. Această teză este atât de la modă încât dacă un hoț parvenit, obtuz și necioplit, este și caritabil în același timp, atunci acele acte de caritate conteaza atât de mult încat restul inadecvărilor sale devine irelevant. 
    Dar nu. Nu despre Gigi Becali vreau sa vorbim aici ci despre bisericile creștine și despre justificarile pe care le aduc necesității lor avansând ideea că ele patronează o imensă operă de caritate prin care cei săraci sunt ajutați.    
   Că bisericile nu produc nici un fel de bani ci îi extrag prin cărări mai îmbârligate decat cele ale Domnului de la cetățeni și de la stat -  asta se va lasa deoparte deocamdată. Că pe de altă parte mulți dintre săracii pe care biserica îi ajută sunt produși pe bandă rulantă de către aceeași instituție prin cărări la fel de îmbârligate - vom trece și asta cu vederea. Doar propaganda împotriva planificării familiale și a educației sexuale îngroașă substanțial rândurile armatei săracilor. Tot cu vederea vom trece și de faptul că bisericile sunt putred de bogate iar la săraci nu ajung decat sume infime, pleava, mai nimic.
    Să luăm în vizor doar caritatea ca mod de abordare a sărăciei. Dacă vine un om nemâncat la tine și îți cere apă și mâncare probabil ai să-i dai. Însă dacă asta este tot ceea ce vrei sa faci și tot ceea ce poți să faci pentru el atunci nu ai facut mai nimic, deoarece în mod cert nu ai schimbat nimic în viața acelui om. El va rămâne mai departe sa paraziteze, dacă nu pe tine atunci pe ceilalti. Oamenii care nu au nevoie de caritate prin definitie au ajuns să dețină capacitatea de-a-și produce singuri lucrurile necesare vietii. 
    Daca sărăcia este o problemă atunci ea poate fi rezolvată doar cu programe sociale serioase, gândite de specialiști în asistență socială, nu de specialiști în teologie, care nici macar pseudoștiință nu este ci pură demență. Sigur că acei săraci trebuie și să mănânce însă pe deasupra mai trebuie și ajutați să deprindă niște cunoștințe care să le permită să își câștige existența și să nu mai aibă nevoie de caritate. 
    Să fii caritabil cu săracii la modul la care este biserica, este ca și cum ai salva de la înec pe cineva țopăind pe marginea apei și încurajându-l. Apoi aceasta transmite în societate ideea că există niște nepricopsiți și că are grijă biserica de ei. Ei bine, biserica nu are grijă decât ca ei sa nu se rărească ci să se înmulțească, căci dacă ar disparea aproape de tot atunci poate mai mulți oameni s-ar întreba la ce le trebuie Sfantului Duh și lui D-zeu atâta bănăret. Biserica dă pentru "opera ei socială" suficienți bani încât să-și poată face clienți ai acestei opere sociale, dar îndeajuns de puțini pentru ca acești clienți sa poată renunța vreodată la serviciile de caritate.
    A fi caritabil nu este o virtute, este nici măcar o jumătate de virtute, nici o zecime ci poate o sutime. O virtute este aceea de-a acționa astfel încât să dispara de pe lume nevoia de caritate. Un om care trăiește odată din mila altora poate aprecia compasiunea umană, unul care trăiește din milă zilnic, nu mai poate aprecia decât cinismul oamenilor precum și propria sa inutilitate.