Pagini

miercuri, 27 iunie 2012

Dumnezeu este un troll

    Conform religiei creştine, Dumnezeu este cel care a orchestrat cu bună ştiinţă scenariul în care oamenii din secolul XXI sunt îndreptaţi să creadă că el există şi că îi iubeşte, cu toate că nu poate fi găsit pe nicăieri. Oricât de mult şi-a extins specia umană orizontul percepţiei şi oricât şi-a perfecţionat instrumentele de investigare a realităţii, nici un fel de dumnezeu n-a apărut pe vreun monitor, în vreo poză, sau rezultând din vreo ecuaţie. Într-adevăr, dumnezeul creştin n-a fost descoperit nici printre particulele subatomice, nici în spuma cuantică şi nici în imensitatea sutelor de  miliarde de galaxii care au fost observate cu telescoapele pe care le-am construit.
    Conform religiei creştine, Dumnezeu a orchestrat scenariul în care cei mai proşti şi mai inculţi dintre oameni sunt şi cei mai credincioşi - cu cât mai proşti, cu atât mai credincioşi; scenariul în care cu cât oamenii cunosc mai multe despre religie şi despre lume, cu atât mai mult este probabil să nu creadă că el există. A orchestrat scenariul în care cartea pe care el ar fi lăsat-o oamenilor nu conţine nici măcar o singură propoziţie care nu ar fi putut să fie scrisă de nişte barbari de acum 2500 de ani. Şi cu toate astea, Dumnezeu se aşteaptă să crezi că el există.
   Tot acest Dumnezeu, a lăsat această carte pe post de ghid de moralitate astfel încât noi să citim în ea despre el şi despre faptele lui, fapte care îl prezintă ca fiind cel mai imoral personaj existent în istoria reală şi în cea fictivă, un psihopat dezaxat, turbat şi sadic, şi se aşteaptă ca noi să-l slăvim şi să-l iubim. A lăsat aceeaşi carte pe post de explicaţie pentru existenţa noastră laolaltă cu tone de dovezi care atestă într-un mod indubitabil faptul că nu am fost creaţi de nici un dumnezeu ci am evoluat timp de aproape patru miliarde de ani prin selecţie naturală. A lăsat această carte plină de ipoteze demonstrabil ţicnite, de cruzimi îngrozitoare şi de povestiri ridicole pe post de carte de căpătâi a adepţilor săi şi se aşteaptă ca noi să credem că e cartea lui.
    Ar trebui să credem că Dumnezeu există, că este interesat de soarta noastră şi că este un dumnezeu bun, în timp ce cunoaştem faptul că la o singură epidemie de ciumă a murit în chinuri groaznice aproape jumătate din populaţia Europei, o epidemie care nu reprezintă decât o picătură de apă în oceanul suferinţei umane şi care actualmente s-ar trata foarte uşor cu tetraciclină.
   Totodată, Dumnezeu este artizanul scenariului în care aşa zişii mesageri ai săi pe Pământ, preoţii, s-au ocupat în mod susţinut timp de secole cu minciuna şi s-au luptat peren cu adevărurile ştiinţifice, deci cu adevărurile demonstrabile. Timp de sute de ani oamenii au găsit ca motiv principal de-a ucide şi de-a extermina pe semenii lor faptul că nu aveau religia corectă, iar Dumnezeu ne-a lăsat cică în această situaţie în care nu se putea determina care anume este religia corectă. Ne-a lăsat să ne omorâm pentru el deşi ar fi putut să facă un semn pe cer poate, şi atunci toţi am fi avut aceeaşi religie, religia adevărată.
   Dacă Dumnezeu există, atunci este clar că a făcut tot ceea ce este dumnezeieşte posibil ca o persoană raţională să nu poată crede că el există. A înlăturat orice dovadă a existenţei sale, ne-a lăsat o carte cel puţin caraghioasă pentru a crede că aceasta este inspirată de la un dumnezeu şi a menţinut un departament de relaţii cu publicul format peste măsură din mincinoşi, pedofili, avari şi ipocriţi de meserie. Acesta este un comportament de troll, un troll divin care se joacă de-a v-aţi ascunselea cu noi, face pe prostu', pe indiferentu', pe nevăzutul şi pe inexistentul, şi o face atât de bine încât cel puţin pe mine m-a convins. Desigur, mai există şi posibilitatea că nu există defel şi că realitatea nu trimite la ideea că existenţei unui dumnezeu din cauză că nu există nici unul.
    Oricum, creştinii acceptă ideea că există, dar este un dumnezeu şugubăţ şi se face că nu există. Mai apare câteodată pe vreun fund de tigaie sub forma chipului lui Iisus şi când credeai că ţi-a dat un motiv suficient să crezi că există, chiar atunci afli de vreun cutremur care a ucis câteva zeci de mii de oameni şi intri din nou în starea de necredinţă. Universul religiei creştine este un Univers comandat de un troll omnipotent, omniscient, omnibenevolent şi logic imposibil, iar creştinismul reprezintă în fapt o formă de luare în derâdere a vieţii, viaţă care este trăită ca şi când ar fi o farsă cosmică instrumentată de trollul suprem - Dumnezeu.

joi, 14 iunie 2012

Sacrificiul lui Iisus

    Conform religiei creştine, fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, s-a sacrificat pentru binele nostru. Pentru binele meu, al tău, al celor ce au trăit înaintea noastră şi a celor ce se vor naşte de acum încolo. Cel mai probabil individul a fost executat pentru blasfemie iar după câteva sute de ani cei care au construit religia creştină au definitivat şi această doctrină a sacrificiului.
   Această doctrină nu este decât un alt mecanism psihologic care se foloseşte de intuiţiile morale umane pentru a controla mintea indivizilor ce cad pradă ideologiei creştine. Imediat cum ţi se arată că cineva a făcut un sacrificiu pentru tine, un anumit sentiment de recunoştinţă este automat generat în creier. Dacă eu aş renunţa la un rinichi pentru ca tu să trăieşti, mi-ai fi automat recunoscător, dacă aş renunţa la un rinichi şi o jumătate de ficat ca tu să trăieşti mi-ai fi şi mai recunoscător, iar dacă eu aş renunţa la propria viaţă ca tu să trăieşti atunci mi-ai fi recunoscător în cel mai mare grad posibil.
    Este deci suficient să-i spui cuiva despre acest sacrificiu ca să se simtă automat îndatorat acestui Iisus Hristos, datorie care poate fi plătită, evident, prin intermediul popilor şi respectând tot ceea ce dictează popii. Unele persoane se simt atât de îndatorate încât sunt cuprinse de sentimentalism şi uită să mai analizeze raţional motivele din spatele sacrificiului, motive care nu pot fi considerate justificate decât de persoane foarte grav bolnave psihic.
    Conform dogmelor creştinismului, Dumnezeu ne-a creat cu capacitatea de-a păcătui, adică de-a încălca nişte reguli a căror stabilire e la latitudinea sa. Şi cea mai bună soluţie pe care a găsit-o pentru a rezolva această situaţie a fost să se transforme din dumnezeu în semizeu, să fie crucificat acum 2000 de ani, să sufere, să facă pe mortul trei zile ca apoi să reînvie. 
   Ca să-l înţeleg pe Dumnezeu trebuie să mă pun în locul lui. Trebuie să-mi imaginez că sunt atotputernic şi că fac o creatură de jucărie care să aibă dorinţa de-a se juca cu nişte măsline, după care o trimit într-un loc unde cresc măslini şi-i spun că are voie să se joace cu orice, numai cu măsline nu. Jucăria face ce face şi o pune dracul să se joace cu nişte măsline astfel făcându-mă pe mine extrem de nefericit în atotputernicia mea.  
    Şi ce trebuie eu acum să fac ca să îmi treacă supărarea produsă de jucăria creată chiar de mine însumi? Cea mai bună soluţie conform religiei creştine este să iau un ciocan supranatural şi îmi pălesc câteva peste ouăle mele atotputernice până le fac omletă. După care fac o minune peste trei zile, recreez ouăle din omletă şi astfel îmi trece supărarea pentru treaba cu măslinele. 
    Dacă şi acum o să mi se reproşeze că nu fac eforturi să înţeleg caracterul dumnezeului creştin atunci chiar nu ştiu ce as mai putea face. Cert este că a mă pune în poziţia dumnezeului creştin echivalează cu a mă pune în poziţia unui dereglat mintal despre care aş spune cel puţin că e anormal şi asta poate nu e întâmplător deoarece nici lui Dumnezeu nu i se par prea normale unele instincte naturale ale speciei umane ca sexualitatea sau curiozitatea de pildă.
    Apoi, ce fel de sacrificiu mai este şi sacrificiul divin? Dumnezeu fiind atotputernic ar fi putut să-şi facă din ouă nu doar omletă ci şi pandişpan, amandine sau cremă de zahăr ars, să le mănânce pe toate, să le digere, să le elimine şi apoi să pocnească din degete şi să-şi pună ouăle la loc ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ar fi putut să moară nu acum 2000 de ani odată pe o cruce ci să moară în ficare zi de 6 ori pe 666 de cruci răspândite în 666 de galaxii şi ar fi fost tot o nimica toată pentru atotputernicia sa. 
   Nu este nici un fel de sacrificiu, este o poveste extrem de ţicnită inventată de nişte oameni extrem de cinici pentru a-i controla pe cei extrem de naivi. Daca Iisus Hristos a suferit şi a murit, n-a murit pentru mine, şi nici pentru tine, habar n-avea cine suntem noi, a murit din cauză că a fost un eretic într-o societate de tip teocratic şi dacă avem vreo datorie faţă de el atunci acea datorie va fi servită atunci când ideile teocratice vor fi eliminate din societatea noastră.

miercuri, 6 iunie 2012

Cimitire

      Principala funcţie a religiei este aceea de-a-i ajuta pe oameni să depăşească problemele pe care le au făcându-i să se comporte ca şi cum acele probleme nu ar exista. Şi ne putem da seama cât de problematică este moartea pentru specia noastră doar atunci când contemplăm nivelul de ţicneală al ritualurilor religioase care vizează moartea. De exemplu, îngroparea morţilor are drept rol punerea în scena a unei piese de teatru din care să se desprindă ideea că morţii n-ar fi morţi de-a binelea.
    Dacă ai o maşină şi o striveşti de vreun copac, nu o duci acasa ca să o ţii într-un garaj mortuar şi să te urci în ea din când în când, nu mai bagi benzină în rezervorul spart şi nu mai întorci puţin de volanul stâlcit doar de dragul vremurilor bune. Dar atunci când moare o persoană, conform ritualurilor religioase trebuie s-o depozitezi într-un loc anume numit cimitir, să faci drumuri regulate pe-acolo şi să ai grijă de mormânt. De ce trebuie să ai grijă de mormânt? Evident, trebuie să ai grijă de mort, poate se îmbolnăveşte de sinuzită, cifoză, sau doamne fereşte, cancer.
     Aflu de pe wikipedia că în Japonia, 99,82% dintre trupurile celor decedaţi sunt descompuse prin incinerare şi nu prin tradiţionala metodă a viermilor, cea care se foloseşte în România. La unii dintre budiştii tibetani trupurile sunt tranşate şi apoi date vulturilor dar parcă tot e mai glorios decât metoda cu viermii. Clar îmi este că-i mult mai eficient din punct de vedere al spaţiului şi te mai şi scuteşte de absurdul faptului de-a dota un om mort cu drept de proprietate asupra gropii în care este repartizat. Bine măcar că morţii nu sunt împroprietăriţi pe viaţă şi pot fi scoşi după un timp pentru a face loc noilor veniţi.
     În Bucureşti de exemplu sunt vreo 15 cimitire şi un singur crematoriu - o teribilă risipă de spaţiu. Nu vreau să fiu înţeles greşit, acel spaţiu este folosit mult mai bine de un cimitir decât de un complex comercial, rezidenţial sau de vreo parcare. Măcar mai cresc nişte copaci, nişte buruieni prin cimitir iar o oază de verdeaţă este binevenită oriunde în acest deşert de beton, sticlă şi plastic care este capitala României. Din păcate există o modă a mormintelor care le obligă pe rudele defuncţilor să înalţe adevărate mausolee întru veşnica pomenire unor iluştri necunoscuţi şi de aceea, jumătate din spaţiul care ar fi fost altfel verde, este împestriţat cu plăci de marmură şi cu alte betoane.
    Există o competiţie a măreţiei monumentelor funerare, o funestă competiţie în care oamenii vor să arate că n-au trăit degeaba, că viaţa lor a avut o însemnătate şi că însemnătatea vieţii lor este proporţională cu greutatea plăcii de marmură şi cu soliditatea gardului de fier care împrejmuieşte micuţa mastaba. Eu credeam că daca vrei ca viaţa ta să aibe vreo însemnătate ar trebui să te gandeşti la lucrul ăsta atunci când eşti viu şi să acţionezi în consecinţă, dar se pare că unii au găsit o soluţie mult mai simplă pentru această problemă existenţială - se rezolvă cu o îngropăciune fastuoasă şi cu mai multă marmură.
   Ar folosi acele spaţii mult mai bine pe post de parc pentru cei vii decât ca orăşele ale celor morţi şi sunt sigur că aşa cum japonezii reuşesc să trăiască fără să locuiască în acelaşi oraş cu defuncţii lor vom reuşi şi noi vreodată să murim fără să mai avem pretenţia de-a locui cu vii. Iar dacă oamenii au dificultăţi în a accepta fenomenul biologic numit moarte, atunci soluţia nu este investiţia în ritualurile religioase din jurul trupurilor lipsite de viaţă, nici în plăcile de marmură din cimitire, ci investiţia în cercetare ştiinţifică în domeniul medicinei şi a ingineriei genetice.