Corupţia în România este un fenomen foarte vechi şi este
răspândit pe o scară foarte largă; corupţia la noi reprezintă o
adevărată tradiţie, iubită şi respectată de aproape toţi cetăţenii. Deşi
majoritatea românilor înţelege că ceva este în neregulă cu acest
comportament, aceeaşi majoritate subscrie cu habotnicie la tradiţia
corupţiei.
Cum este deci posibil ca cea mai mare parte a
populaţiei să recunoască în mod corect că un anume comportament este
dăunător societăţii dar reuşeşte totuşi să recurgă cu consecvenţă la
acel comportament?
În corupţie este vorba în esenţă despre
faptul de-a obţine un profit personal în dauna profitului colectiv şi
este cert că oamenilor li se pare mult mai avantajos în anumite situaţii
să urmărească profitul propriu în dauna profitului colectiv. De ce le
pare mai avantajos, este lesne de înţeles, însă se poate demonstra
foarte uşor că părerile lor despre realitate şi cu realitatea nu
coincid.
Trebuie doar să extindem dimensiunile la care
percepem lucrurile de la propria persoană la momentul în care se produce
infracţiunea respectivă până la dimensiunile întregii societăţi timp de
vreo 10 de ani şi apoi să calculăm avantajele şi dezavantajele acestor
acte. Pentru o singură persoană din momentul prezent este probabil
avantajos să primească o mită de câteva sute de euro, cu preţul de-a
încălca o regulă a sistemului, dar odată ce vom lua în calcul toate
persoanele corupte şi toate sumele şi mijloacele pe care şi le adjudecă
necuvenit o să avem un alt tablou.
Să spunem că este vorba
despre corupţia din administraţie, sectorul privat, educaţie sau
politică. Oamenii care activează în aceste domenii trebuie să aibă grijă
să construiască şi să întreţină o maşină care de care în ultimă
instanţă toţi ne folosim - maşinăria societăţii. Dar unii dintre ei
preferă să cumpere bujii de mâna a doua pentru motor şi să ia mită de la
cei care vând astfel de bujii, alţii preferă să îşi sustragă nişte bani
de la recondiţionarea ambielajului şi a plăcuţelor de frână. Alţii
toarnă în rezervor urină în loc de benzină (pentru că e mai ieftină) şi
îşi angajează nişte rude foarte incompetente să mânuiască volanul şi să
vopsească maşinăria. Fiecare vrea să câştige ceva de pe urma maşinăriei
şi cei mai mulţi o fac, câştigă mai bine sau mai puţin bine de pe urma
ei, prin instrumente cât mai diverse şi mai perverse.
O singură problemă există, aceea că fiecare individ care
comite un act de corupţie, mai mic sau mai mare, trebuie dacă trăieşte
în această ţară să utilizeze serviciile care sunt oferite de maşinăria
de aici. Iar maşinăria de aici este un rablament antic, ruginit şi
defect care de-abia se mişcă, din motivele pe care le-am expus mai sus.
Şi există o diferenţă între un om corupt care trăieşte într-o societate
afectată de corupţie sistemică şi unul care trăieşte într-o societate
onestă. Cam aceeaşi diferenţă există între unul care se plimbă cu o
căruţă hodorogită pe un drum pietruit dar are în buzunar o sumă de bani
sau o diplomă nemeritată şi altul care nu are diploma şi banii însă
ajunge la aceeaşi destinaţie pe un drum asfaltat într-o maşină de lux.
Pe scurt e diferenţa intre primitivism şi civilizaţie, între avantaje
reale şi avantaje imaginare.
Deşi a pune interesul personal în faţa interesului colectiv
reprezintă un atribut al naturii umane, se poate demonstra că sunt
cazuri în care în avantajul individului este să urmărească interesul
colectiv şi că în aceste cazuri a nu urmări interesul colectiv este în
fapt dăunător individului. Şi chiar dacă unii au dificultăţi în a-şi
depăşi sentimentele şi predispoziţiile, majoritatea oamenilor înţelege
să acţioneze într-un mod specific dacă acea acţiune este demonstrabil
profitabilă.
Ceea ce mă pasionează pe mine este următorul paradox:
pentru a rezolva problema corupţiei trebuie luate atât măsuri
împotriva ei cât şi făcută educaţie anticorupţie. Dar cum procedezi
atunci când chiar cei care trebuie să implementeze acele măsuri şi să
facă acea educaţie sunt corupţi, când sistemul care trebuie să pună în aplicare respectivele măsuri suferă din plin de această boală?