Beneficiile credinţei religioase

    De fiecare data cand sunt arătate nenorocirile pe care le-a adus si inca le mai aduce biserica, de fiecare dată când sunt expuse fără prea mare greutate dezastrele sociale şi intelectuale generate de anumite practici şi idei conţinute de religii, credincioşii găsesc ca scuză faptul că religia lor are şi efecte pozitive.

    Este ca şi cum te-ai duce la preoţii catolici pedofili şi i-ai întreba: "Sfinţiile voastre, de ce ne-aţi futut în cur copiii?" iar ei ar răspunde: "De futut în cur i-am futut în cur, este adevărat, dar le-am şi dat de mâncare! Caritatea face parte din vocaţia creştină". Ei, ce mai poţi să spui la auzul unora ca acestea?

    S-ar putea crede acum că noi, cei care reproşăm religiei instituţionalizate aceste practici nenorocite avem ceva de împărţit cu popii sau cu credincioşii. Poate că unii au, eu nu am. Cel puţin preoţii pedofili sau efebofili sunt nişte oameni care au fost sistematic minţiţi, sistematic dezinformaţi, oameni a căror identitate personala a fost construită pe baza unor idei extrem de stupide. Aceştia au fost obligaţi să trăiască în timpul adolescenţei într-un mediu lipsit de adolescente şi li s-a repetat într-una că trebuie să-l iubească pe aproapele lor, nu li s-a spus că trebuie s-o iubească cel puţin în aceeaşi măsură şi pe apropiata lor. Dimpotrivă, li s-a spus că apropiatele lor sunt de fapt cam depărtate, că sunt cumva murdare şi că fac parte dintr-o specie inferioară a cărei singur scop în viaţă trebuie să fie supunerea în faţa speciei superioare, cea masculină. Să ajungi la o vârstă în care deţii potenţialul de-a avea o viaţă sexuală normală şi să nimereşti într-o instituţie care să te facă să nu-ţi mai placă femeile ci băieţii de 13-14 ani - asta e ceva ce nu aş dori să se întâmple nimănui. Moartea pare o perspectivă mai luminoasă. Şi totul din cauză că celibatul a fost cea mai bună soluţie pe care au găsit-o catolicii ca să oprească corupţia omniprezentă în rândurile bisericii lor.

    Deci noi nu avem nimic cu credincioşii, cu popii sau călugării şi nu avem nimic împotriva oamenilor, avem foarte multe împotriva unor practici şi a unor idei care sunt demonstrate ca fiind nocive atât credincioşilor cât şi necredincioşilor. Dacă religia lor aduce beneficii, dacă îi face să se simtă bine, dacă îi face să fie caritabili, atunci să facă aceste lucruri, să fie caritabili - eventual pe banii lor, nu ai noştri - şi să se abţină de la propaganda împotriva planificării familiale şi a avortului. Să se abţină de la propaganda împotriva ştiinţei şi de la îndoctrinarea religioasă a copiilor şi în şcoli precum şi în afara lor. Să renunţe la privilegiile băneşti pe care le deţin în detrimentul oamenilor care nu aderă la vreo religie. Să renunţe şi la demonizarea constantă a ateilor căci noi nu numai că nu suntem diavoli, nici măcar nu credem în existenţa unor asemenea fiinţe.

    Faptul că cineva e creştin, musulman sau mormon nu-l face să merite să fie finanţat preferenţial de către stat în detrimentul unui om care nu are prieteni imaginari şi care nu crede că anumite cărţi sunt infailibile. Să se renunţe la ideea că moaştele pot vindeca pe cineva de ceva deoarece este o minciună. Ceea ce ne apare din cale afară de clar este că n-au vindecat pe nimeni de prostie. Dacă religioşii vor să se întâlnească la o mare petrecere religioasă, din partea mea să o facă, chiar şi fără să se mai calce în picioare unii pe alţii, dar să nu mai spună poveşti fantastice despre puterea impotentă a moaştelor. 

    Dacă eu am să beau până mă fac criţă, mă urc la volan şi ucid pe cineva cu această ocazie, n-am să mă apuc apoi să spun că alcoolul mă face să mă simt bine, că devin mai sociabil, că un pahar de vin e bun pentru circulaţia sângelui, că stimulez economia cu consumul meu de alcool şi altele din acestea. Drept urmare nu mai vreau să aud defel despre beneficiile credinţei religioase atunci când eu vorbesc despre deserviciile ei deoarece acestea două nu vin la pachet. Şi cunoaştem că nu vin la pachet din cauză că la toate beneficiile religiei se poate ajunge prin ideologii şi mijloace cât se poate de seculare, cunoaştem că Bill Gates face caritate fără să îndobitocească copii cu idei false şi primitive despre realitate, iar oamenii dacă vor să construiască reţele sociale de întrajutorare pot să o facă şi din alte motive decât frica de vreun dumnezeu.

Dumnezeu, smintita ipoteză

     Trăind în cadrul actualului context cultural suntem cât se poate de obişnuiţi cu absurdităţile pe care acesta le conţine şi nu reuşim să cuprindem cu adevărat dimensiunile lor. La fel de obişnuiţi erau şi aztecii cu sacrificiul uman, vrăjitoria reprezenta o banalitate prin Evul Mediu iar procedeul prin care se perfora craniul unui om pentru a-l scapa de migrene reprezenta un fapt cotidian, un fapt ce aparţinea normelor acelei epoci.

     Nouă ne apar aceste lucruri într-o altă lumină deoarece n-am crescut într-o societate în care acestea erau prezente la tot pasul ci într-una în care ele sunt recunoscute ca nişte abominaţii.

    Tot astfel, faptul că oamenii cred în existenţa unui Dumnezeu ne apare un fapt cotidian deoarece este lumea plină de credincioşi, nu doar că este un fapt acceptabil social dar este unul chiar recomandat de majoritate. În prezent nu se miră nimeni de existenţa credincioşilor şi nu rămâne nimeni stupefiat la observarea iraţionalităţii şocante a credinţei în existenţa unui Dumnezeu.

    Dacă totuşi ne-am imagina că am trăit şi trăim într-o lume care nimeni n-a auzit de religie şi dacă ar veni un om şi ar prezenta aceste idei ca fiind filozofia lui personală, atunci toţi am fi convinşi instantaneu că acel om este grav bolnav psihic şi are nevoie urgentă de tratament. 

    Însăşi ipoteza că există o creatură supranaturală dotată cu sentimente umane şi că aceea a existat dintotdeauna este ţicnită în cel mai înalt grad cu putinţă. Noi cunoaştem astăzi că orice mecanism biologic îndeplineşte una sau mai multe funcţii: o mână este capabilă să apuce crengi sau alte obiecte; ochii sunt pentru văzut, urechile pentru auzit, muşchii servesc la efectuarea lucrului mecanic, picioarele la deplasare, aripile sunt pentru zbor iar blana foloseşte izolaţiei termice; stomacul digestiei, plămânii respiraţiei. Am fi de bunăseamă şocaţi să aflăm că există un organism dotat cu plămâni acolo unde nu este aer de respirat, cu mâini acolo unde nu este nimic de apucat, cu picioare acolo unde nu este loc de mers, cu stomac acolo unde nu este nimic de digerat şi cu urechi acolo unde nu este nimic de auzit.   

    La fel se întâmplă şi cu sentimentele umane; aceste sunt nişte mecanisme biochimice care servesc unor funcţii precise. Iubirea are sens doar într-un context social, într-un context în care există cel puţin două persoane care se pot iubi, gelozia - la fel, răzbunarea - idem, iar ura - aşijderea. Totuşi, ipoteza existenţei unui Dumnezeu ne prezintă o entitate dotată cu capacitatea de-a avea sentimente atunci când nu era nimeni acolo ca să fie obiect al acelor sentimente. Ce făcea Dumnezeu cu iubirea sa atunci când singurul lucru care exista era doar el însuşi? Se iubea pe sine? Noi am auzit că Dumnezeu nu este un mare fan al masturbării. Pe cine se răzbuna Dumnezeu atunci cînd nu exista nimeni pe care să se răzbune? Care este funcţia pe care o îndeplineau sentimentele umane în Dumnezeu atunci când singurul lucru care exista era doar Dumnezeu? De ce ar fi dotat acest Dumnezeu cu nişte capacităţi complet inutile? Dacă Dumnezeu a fost dintotdeauna milostiv şi drept, cu cine era milostiv şi drept, cu vidul din jurul lui?

    Nu se stresează prea mulţi la auzul acestei idei deplasate, aceea că într-un mediu care nu există, care nu a luat încă fiinţă, într-un vid total şi absolut există o entitate care deţine sute de capacităţi care îşi au rostul doar în cadrul existenţei unor societăţi umane sau cel puţin a existenţei altor entităţi. Ar fi acelaşi lucru cu a crede că într-o lume de orbi principalul hobby este fotografia, că într-o lume de surzi  cei mai respectaţi oameni sunt muzicienii, sau că pe planeta Jupiter există un singur spiriduş bălţat şi glumeţ care e adept al capitalismului, căruia îi plac foarte mult legumele la grătar şi ştie să danseze tango. Îţi dă impresia că cei care au construit ideea de Dumnezeu au avut o preocupare specială pentru faptul de-a elimina orice fel de legătură a acestei idei cu ceea ce este raţional şi de-a o face din cale afara de dezagreabilă pentru oamenii care apreciază logica şi consistenţa psihică.

     Şi pe baza aceastei ţicneli primitive îşi imaginează mulţi dintre români că vor construi ceva în ţara asta. Nu, nu se va construi nimic aici în acest mod ci se va construi ceva doar pe baza educaţiei ştiinţifice, aşa cum s-a întâmplat până acum peste tot pe unde s-a construit ceva. Continuând cu aceste primitivisme nu vom reuşi decât să ajungem acolo unde unde ne trimit acestea - în epoca primitivă.

Argumente pentru existenţa lui Dumnezeu

    Există mai multe argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, argumente dezvoltate de către teologi pe pentru a convinge pe neconvinşi că există o creatură omniscientă, omnipotentă şi benevolentă căreia îi pasă de noi. Ceea ce ne sare în ochi este faptul că există argumentele pentru existenţa lui Dumnezeu şi nu argumentul. Dacă măcar unul dintre ele ar fi fost funcţional, consistent cu logica şi cu realitatea, acesta le-ar fi făcut pe oricare altele inutile din punct de vedere al puterii de convingere. 

    Este un motiv întemeiat acela pentru care nu avem cele cinci sau cele şapte argumente pentru existenţa florilor, a Lunii sau a electronilor. Pentru toate acestea un singur argument este suficient iar în cazul majorităţii lucrurilor despre care spunem că există este suficient simplul apel la percepţiile oricărei fiinţe umane. Când un om este convins că un raţionament este corect şi că demonstrează o afirmaţie, nu mai are nevoie de altele care să demonstreze aceeaşi afirmaţie. Se poate ca aceeaşi teză să fie demonstrabilă prin mai multe moduri însă din punct de vedere practic, în urma selecţiei operate de oameni, cel mai accesibil dintre ele câştigă competiţia. 

    De exemplu existenţa planetei Pluto poate fi demonstrată prin calcule bazate teoria gravitaţiei însă oricine poate privi pozele făcute acestei planete. Pozele câştigă în faţa calculelor deoarece sunt mai accesibile. În cazul discuţiilor despre Dumnezeu, susţinătorii acestei idei nu au reuşit să se hotărască timp de secole asupra celui mai bun argument şi nici nu dau semne că o vor face în viitor. Nici n-au cum s-o facă şi asta se întâmplă din cauză că nu există nici un fel de dumnezeu şi din cauză că toate argumentele care susţin teza sunt bazate pe apelul la necunoştinţă, la ignoranţă. Nu există cel mai bun argument pentru existenţa lui Dumnezeu, toate sunt la fel de proaste.

    În prezent societatea umana este scindată în două părţi din cauza acestei chestiuni, şi aşa scindată este ea de cam mult timp. Atei au fost şi în antichitate şi există şi în prezent într-un număr mult mai mare, mai ales din cauză că au scăpat de tortură, exterminare şi stigmatizare socială dar şi din cauză că ştiinţa a eliminat cea mai mare parte din ignoranţa pe care se clădeşte credinţa în dumnezei. Oamenii religioşi probabil ar dori să trăim astfel scindaţi poate încă 2000 de ani dar eu unul sunt grăbit să soluţionăm această chestiune într-un fel sau altul, măcar de dragul coeziunii sociale dar şi mai mult de dragul adevărului.

    Nu ne putem permite ca peste 100 de ani să avem aceleaşi discuţii, despre Dumnezeu, despre biserică, despre morală, despre ce este adevărat şi ce este fals. Această dispută trebuie să fie terminată acum. Viziunea ateistă despre lume şi cu cea teistă sunt ireconciliabile, contradictorii. Ori toţi ateii se înşeală amarnic   şi vor arde în Iad, ori toţi creştinii se înşeală amarnic şi vor arde în Iadul musulman, ori toţi musulmanii se înşeală şi vor arde în Iadul creştin. Oricum am judeca foarte mulţi oameni au să fie torturaţi pentru eternitate. Măcar din compasiune pentru aceştia tot trebuie să soluţionăm această criză.

    De aceea orice om care crede despre el că are un minimum de compasiune faţă de sutele de milioane care vor arde în Iad sau faţă de miliardele care îşi trăiesc viaţa ca şi cum ar fi o halucinaţie trebuie să caute confruntarea şi dezbaterea acestei teze, fiecare după cum crede de cuviinţă. Chiar şi aceste argumente caraghioase care încearcă să demonstreze nedemonstrabilul trebuie discutate în ciuda faptului că nimeni nu recunoaşte că şi-a schimbat sau nu poziţia în urma discuţiei. Cei care recunosc o fac doar într-un alt context, nu în cel al discuţiei respective, nu chiar la momentul ei ci poate chiar peste câţiva ani.

   De aceea, eu nu pot decât să îi îndemn pe atei, pe ortodocşi, pe catolici, pe calvinişti, pe suniţi şi pe şiiţi, pe scientologi şi pe mormoni, pe martorii lui Yehova şi pe martorii lui Ganesha să dezbată diferenţele dintre ei şi să găsească degrabă o rezolvare a lor. Care rezolvare se va solda cu victoria ateismului. 

    

   

Ziua blasfemiei

    Ziua blasfemiei este o tradiţie ateistă care se sărbătoreşte anual pe data de 30 septembrie şi care a ajuns deja la cea de-a patra ediţie. 30 septembrie este data la care o revistă din Danemarca a publicat nişte caricaturi ale unui om numit Mahomed ibn Abdallah, act care ulterior a determinat uciderea a 137 de oameni in cadrul unui val de proteste violente ce a cuprins câteva dintre ţările musulmane.

   Motivaţia pentru aceste violenţe ar fi un act de blasfemie faţă de acest Mahomed, privit de către musulmani ca un mare profet iar de către orice nemusulman implicit ca un mare impostor. Acest gen de acţiuni reprezintă modalitatea prin care unii adepţi ai cultului musulman cer un statut special în cadrul speciei umane şi un tratament special în consecinţă.

    Ei vor ca lumea civilizată să le respecte sentimentele, mai exact faptul că ei sunt ofensaţi de ceea ce fac nişte europeni prin ţările lor. Ei bine, dacă tot am ajuns la ofense cert este că şi unii dintre europeni sunt ofensaţi de ceea ce fac nişte musulmani părin ţările lor. Eu de exemplu sunt ofensat atunci când văd în secolul XX decapitări şi mutilări pe post de pedeapsă legală, sunt ofensat când văd cruzime inutilă şi penibilă faţă de animale, când văd femei oprite de la activitatea de-a se educa, când văd terorişti musulmani care se aruncă în aer în mijlocul unui spital plin tot fraţi de-ai lor musulmani - ce-i drept, din altă sectă. Foarte ofensat sunt, ţin să menţionez.

    Înţeleg că aşa sunt obiceiurile locului pe acolo dar tot ofensat mă simt. Ce-ar trebui să fac acum, să mă asociez cu ceilalţi ofensaţi şi să incendiem ambasada Pakistanului şi pe cea a Arabiei Saudite? Dacă vreun musulman vrea să-i respect sentimentele atunci să mi le respecte pe ale mele. Ca să nu mai blasfemiez şi să spun că nu există nici un fel de dumnezeu atunci vreau drept de vot şi de educaţie pentru toate femeile din toate ţările lor, precum şi instaurarea libertăţii de expresie. Când lipsa acestor drepturi de bază ale omului va fi rezolvată poate că atunci vom mai putea vorbi despre cât de tare ne jignim sentimentele unii altora. Încă n-am ajuns acolo.

   Până atunci blasfemia e sfântă!

Educaţia religioasă încetineşte dezvoltarea intelectuală

    Să nu furi. Să nu ucizi. Astfel de lucruri sunt repetate credincioşilor de către popi sau de către alţi credincioşi ca şi cum ar reprezenta vreo cărămidă de bază a edificiului filozofiei morale. Nu reprezintă nici măcar un fir de praf, ce să mai vorbim despre cărămizi...

   Justificarea dată acestor norme morale este ori supunerea faţă de autoritatea divină ori frica de chinurile Iadului, însă principala problemă cu aceste justificări este că sunt false, dat fiind că nu există nici un dumnezeu, iar iadul nici pe-atâta. Şi atunci când un om este îndreptat să accepte justificări false pentru nişte afirmaţii corecte acel om este împiedicat să cunoască nişte adevăruri.

    Ce s-ar întâmpla dacă la şcoală am învăţa că un corp scufundat într-un lichid este împins de jos in sus de către un om invizibil, cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dezlocuit? Ar fi justificarea unui fapt adevărat printr-o ipoteză falsă. Şi această falsă justificare ne va opri de la a afla care este adevăratul autor al forţei lui Arhimede, presiunea în fluide, ne va opri de la cunoaşterea eventualelor adevăruri despre sursa acestei presiuni a fluidelor şi toate celalate cunoştinţe care decurg din acestea.

   Ce s-ar întâmpla dacă s-ar învăţa că unii oameni sunt săraci din cauză că s-au născut proşti sau din cauză că aşa vrea Dumnezeu? Că există oameni săraci, este clar, e un fapt, însă a da justificări false pentru sărăcie ne împiedică să cunoaştem adevăratele cauze ale sărăciei şi deci ne împiedică să le afectăm sau să le eliminăm.

    Cei care promovează educaţia de tip religios susţin că aceasta instaurează valori morale în individ. Lăsând la o parte faptul că valorile promovate de religie sunt destul de des anacronice şi că unele sunt de-a dreptul imorale, modul prin care acestea sunt instaurate este foarte dăunător. Cel care acceptă că nu trebuie să fure deoarece va fi pedepsit de Dumnezeu este automat oprit să se întrebe ce anume e în neregulă cu furtul. Căci dacă s-ar întreba ce-i în neregulă cu furtul atunci ar putea să facă cel puţin o comparaţie între o societate în care oricine fură de la oricine şi între una în care nimeni nu fură de la nimeni. Ar putea să afle în decursul acestei investigaţii nişte informaţii despre modul în care funcţionează societatea, despre nevoile oamenilor şi psihologia după care acţionează aceştia, şi ar ajunge mai devreme sau mai târziu la concluzia că există motive mult mai întemeiate pentru a nu fura, decât frica de o fiinţă imaginară.Va afla atunci de ce toţi am căzut de acord că ne este avantajos să nu ne furăm unii pe alţii, ba am mai şi organizat forţe de poliţie care să le facă probleme celor care nu înţeleg de această regulă.

    Educaţia religioasă contează în cadrul educaţiei morale ca dezinformare şi inducere în eroare a copiilor. Educaţia religioasă nu creează oameni care sunt ignoranţi în ceea ce priveşte etica, ci oameni care sunt ignoranţi dar se cred informaţi, ceea ce este mult mai grav. Mecanismele intelectuale care trebuie să ajute populaţia să ia decizii morale, să cântărească fiecare situaţie nouă din viaţă şi să estimeze ce este de făcut şi ce nu, sunt împiedicate să se dezvolte de simplitatea apelurilor la autoritatea divină, în fapt apeluri la autoritatea bisericească. Educaţia morală dată de biserică nu este decât o altă formă de aservire psihică pe care o practică biserica faţă de oameni.

    Să nu ne aşteptăm ca o instituţie ce e fundamentată pe minciună şi care trăieşte din minciună să viseze frumos într-o noapte şi să se apuce să propovăduiască lucruri adevărate. Aşa ceva nu se va întâmpla. Şi atât timp cât oamenii vor accepta minciunile bisericeşti fără să răspundă, popii vor continua să împrăştie ideea că bine este ceea ce le face popilor bine iar rău este ceea ce le face popilor rău.

Crimele ateismului

    În mai toate dezbaterile dintre atei şi creştini apare şi reapare cu o perseverenţă uluitoare tema crimelor comise de atei. Atât de prezentă este această temă în retorica creştinilor încât ar trebui inclusă cu drepturi depline în rândul celorlalte mituri şi poveşti religioase, laolaltă cu concepţia imaculată, mersul pe apă, şarpele vorbitor, învierea morţilor sau toleranţa creştină.

    Ni se aduce aminte de Stalin, Hitler şi Mao de parcă aceşti indivizi ar fi Sfânta Treime a ateismului. Nu numai că Hitler nu s-a declarat vreodată ateu dar pe deasupra a şi susţinut creştinismul în timpul regimului nazist. La fel a procedat şi Stalin în imperiul său atunci când a considerat că este util să se folosească de propaganda religioasă şi de cea naţionalistă pentru a-i trimite pe ruşi la război.

    Apoi, după câte ştiu eu, Stalin cu Hitler şi cu Mao n-au omorât prea mulţi. Aceştia au ordonat moartea sau deportarea unor oameni sau au dictat politici sociale şi economice care au generat moartea unor oameni. Dacă eu vă poruncesc acum să scoateţi topoarele şi să vă crăpaţi capetele iar voi chiar executaţi ordinul meu nu eu sunt responsabil pentru eventualii decedaţi. Voi sunteţi. Voi, împreună cu anumite ideologii care învaţă oamenii să fie obedienţi, adică să facă abstracţie de resbonsabilităţile pe care le au faţă de semenii lor şi să execute necondiţionat dictatele autorităţilor. Ateismul nu este una dintre aceste ideologii. Creştinismul da. Tot astfel, nu Hitler, Nu Mao şi nu Stalin sunt responsabili pentru milioanele de morţi care le sunt imputate. Nu Hitler, nu Mao şi nu Stalin s-au dus prin casele oamenilor să-i ridice, să le pună pistolul la cap si să-i împuşte sau să-i colecteze prin lagăre de concentrare şi să-i gazeze. De aceste treburi s-au ocupat nişte oameni care după cum arată statisticile din acea perioadă în ceea ce priveşte religia, erau credincioşi, nu atei. Ateismul pe scară largă este un fenomen mult mai mai recent decât data la care au avut loc aceste atrocităţi.
    Deci crimele imputate ateismului sunt tot ale credincioşilor în cea mai pare parte. Totuşi, teza din spatele acestor critici pe care le aduc credincioşii ar fi aceea că adoptarea ateismului îi predispune pe oameni la infracţiuni sociale şi la comiterea de atrocităţi împotriva semenilor tocmai din cauza lipsei moralei de tip religios.

    În primul rând această ipoteză este fundamental falsă din cauză că este o construcţie ilogică. Eu ca ateu pot adopta absolut orice regulă morală a unei religii fără să consider că religia respectivă e adevărată. Chiar dacă nu cred în dumnezeu sunt de acord că în principiu este bine să existe un drept la proprietate şi să fie respectat, adică să nu ne furăm unii pe alţii. Am motive pentru care pot adopta câteva din regulile de morală încorporate de către religii şi aceste motive nu sunt teologice ci doar logice.

   Pe de altă parte această ipoteză poate fi testată. Am putea să consultăm statisticile cu atei şi credincioşi ca să vedem câţi dintre atei au comis infracţiuni şi crime şi câţi dintre credincioşi au făcut-o. Deja astfel de statistici s-au efectuat şi situaţia pentru credincioşii în Dumnezeu nu e roză, nici măcar portocalie ci mai degrabă violet înspre negru. Însă un astfel de test nu ar fi corect, şi nu ar fi corect din mai multe motive. De exemplu tot din statistici avem faptul că ateii provin din medii cu un grad sporit de securitate socială, din familii cu un nivel cultural ridicat şi deci din medii care predispun mai puţin la acţiuni antisociale. De aceea prin statistici întotdeauna credincioşii ies mai criminali şi mai hoţi decât ateii.

    Ca să testăm ipoteza într-un mod corect trebuie să eliminăm toate celelalte variabile în afară de credinţa religioasă şi să vedem cât de predispus la infracţiuni este un ateu, în comparaţie cu un credincios care să aibă aceeaşi stare economică, acelaşi nivel cultural şi aceeaşi dispoziţie emoţională. Probabil că diferenţele în acest sens sunt mai degrabă nesemnificative.  

    Însă revenind la cei care spun că ateismul reprezintă o caracteristică ce poate îndrepta pe un om să fie antisocial, aceasta este o tehnică meschină de propagandă mincinoasă şi ea spune mai multe despre cei care o folosesc decât spune despre cei pe care îi are ca obiect. În timp, lumea o să constate acest lucru, o să realizeze că este o minciună neruşinată şi o să extragă concluzii despre onestitatea acelor indivizi care tot repetă această minciună. 

   

Meniu euharistic

    Ceea ce nu înţeleg la oamenii religioşi este dorinţa impetuoasă de-a afirma că fanteziile lor sunt reale. Am şi eu fantezii în legătură cu diverse subiecte dar chiar nu mă interesează ce cred alţii despre fanteziile mele şi nici nu aş vrea să spună vreunul că sunt adevărate. Eu am capacitatea de-a experimenta cu propria imaginaţie şi de-a recolta efectele acelor exerciţii mentale fără să-mi spună toţi oamenii din jur că ceea ce mi-am imaginat este real. Adeseori îmi imaginez anumite scenarii şi o fac ca să mă amuz dar am totodată o preocupare specială pentru a delimita realitatea de irealitate.

    Acum de exemplu mi-aş imagina că există un dumnezeu, că l-am descoperi şi că am avea tehnologia să supunem o astfel de creatură. Primul lucru care mi-a trecut prin cap ar fi să-mi fac o fermă de dumnezei, o fermă în care să cresc mai mulţi dumnezei cărora să le dau de mâncare, să le dau apă, să-i vaccinez, să am grijă de ei aşa cum orice fermier are de animalele sale. Chiar mi-ar plăcea să am o turmă de dumnezei şi să ies cu ea la păscut, să-i tund şi să-i mulg. Iar când dumnezeii ar creşte mari aş deschide un restaurant pentru creştini în care să se servească preparate cu specific dumnezeiesc. De ce aş face acest lucru? Pentru că mă uit la ei cu o imensă compasiune gastronomică şi văd cum cu ocazia ritualului împărtăşaniei îl mănâncă pe dumnezeul religiei lor într-o singură formă. Păi cum să-l mănânci pe Dumnezeu sub o singură formă, chiar şi dacă e vorba de un miel, tot faci din el un drob, ciorbă sau friptură şi multe altele...

    Eu zic că ar merita o gamă mai largă de preparate, un meniu mai diversificat şi iată cum ar arăta un astfel de meniu euharistic:

Ciorbe
- Ciorbă de burtă divină - 1 ron
- Ciorbă de dumnezeu a la grec - 0,7 ron
Aperitiv
- Omletă din creier divin cu ceapă şi brânză - 2,5 ron
Mâncare gătită
- Ceafă de dumnezeu la grătar  -  2 ron
- Dumnezei umpluţi cu orez şi duh sfânt- 2,5 ron
- Pulpe de dumnezeu dezosate la cuptor - 3 ron
- Ciulama de dumnezei cu mărar - 2,5 ron
- Pilaf de dumnezei cu ciuperci - 1,7 ron
- Şunculiţă divină cu salată de crudităţi - 3,4 ron
- Hristoşi intinşi la cruce cu mirodenii de coroană de spini şi cuişoare - 0,7 ron
- Piept divin umplut cu spanac şi sos de smântână - 4,9 ron
- Dumnezeu tăvălit prin unt cu cartofi la cuptor  - 3,7 ron
- Dumnezei la tigaie în suc propriu - 3 ron
- Dumnezei fripţi la plită cu legume la grătar -  3,9 ron
Garnituri
- Dumnezei marinaţi în oţet - 0,35 ron
- Salată de dumnezei muraţi - 0,35 ron
Desert
- Clătite cu gem de dumnezei - 3 ron
- Cremă de dumnezeu ars - 4 ron 
Vinuri
- Sângele lui Hristos - 2 ron

După cum se vede preţurile ar fi foarte accesibile pentru buzunarele creştinilor, chiar în condiţiile în care aceste buzunare sunt uşurate cu sârguinţă de către popi. 

   Ei bine, dacă fantezia mea cu restaurantul ar înlocui clasica fantezie creştină, ce credeţi că ar spune credincioşii în existenţa restaurantului?

    Ar spune că cunoaşterea umană este finită şi n-ai de unde să ştii dacă există sau nu un astfel de restaurant. Ar spune că au ei o carte sfântă în care scrie extensiv despre restaurant, despre oameni care au mâncat dumnezei acolo, ba chiar şi despre nunţile care au avut loc în restaurant. Că oamenii de ştiinţă n-au dovedit niciodată că nu există acest restaurant, care oricum fiind supranatural nu poate fi investigat prin naturalismul metodologic. Ar spune că ideea de existenţă a restaurantului îi face să fie morali, că îi face să se simtă bine, că se simt ofensaţi dacă blasfemiază cineva împotriva sfântului restaurant şi tot felul de astfel de aberaţii de care pe la o vreme începi să te cam plictiseşti. 
    Din fericire eu fac foarte bine diferenţa între real şi imaginar şi nu intenţionez deloc să-mi întemeiez vreo religie care să aibă restaurantul ca temă centrală.

De ce să nu te duci la referendum

    Probabil că mulţi oameni au despicat firul în patru în chestiunea referendumului şi deja se cunosc motivele pentru care trebuie sau nu să te duci să votezi. Pe deoparte că ar fi datoria ta de cetăţean, că Traian Băsescu e un tiran autoritarist şi trebuie de urgenţă dat jos, că PDL-iştii au furat destul, sau pe de cealaltă parte că USL-ul e o bandă de mafioţi flămânzi, că au încălcat Constituţia şi nu trebuie lăsaţi de capul lor în grădina cu legume ca să nu o devasteze de tot.

   Eu ideologic vorbind nu sunt chiar diametral opus politicilor susţinute de Traian Băsescu, adică nu sunt în opoziţie cu el într-un unghi de 180 de grade ci cam într-unul de 160. Sunt de acord cu unele lucruri iar cu altele ba. În schimb cu USL-ul coincid ideologic ceva mai mult, aş spune că atât de mult coincid încât sunt în opoziţie cu ei într-un unghi de doar 130 de grade, ceea ce înseamnă cu 30 grade mai puţin decât opoziţia faţă de Băsescu pe cercul meu politic.

    Şi aceste 30 grade nu sunt suficiente ca să scoată pârleala pentru nivelul extrem de destrăbălare politică pe care l-au arătat social-liberalii în răstimpul în care au ajuns la putere. Aceştia au fost scumpi la vedere cu partea lor socială şi cu cea liberală dar s-au lăudat pe unde-au apucat cu latura lor autoritaristă şi cea a setei de putere, ca să nu amintim de incompetenţa crasă în prezentarea unor oameni decenţi care să ocupe funcţiile de răspundere. Dacă tot sunt aşa de buni la plagiat să plagieze naibii nişte politică din ţările civilizate, nu pe aia din Pakistan că noi am văzut pe internet cum e acolo şi nu ne place.

    Avem acum de ales între situaţia în care ne conduc aceşti nesimţiţi la modul absolut şi situaţia în care tot ei ne conduc dar cu un Traian Băsescu în coaste. E clar care e soluţia, ba în condiţiile de faţă aş spune că ar trebui să scrie în Constituţie că cei care ne conduc să fie întotdeauna din grupuri de interese separate, să fie în antagonism, să fie aleşi pe criteriul că fac parte din grupuri diferite. Dacă de politici serioase n-avem parte, dacă de viziune economică coerentă n-avem parte, cel puţin de teatru să avem parte ca să spunem şi noi că suntem culţi din cauză că ne uităm nonstop la teatru, măcar în măsura în care stăpânii de la F.M.I. permit acest teatru.

    Şi acum putem să trecem la motive serioase pentru care nu trebuie să te duci la referendum. Păi cum să ieşi în căldura asta şi să stai la coadă ca la aprozar? Dacă te ia cu inima? Şi dacă plouă vrei să ieşi afară să te uzi? Nu stai mai bine în casă, te uiţi la un film sau citeşti o carte? Poate chiar ai treabă, poate trebuie să torni apă la flori, să murezi gogoşarii sau să dezgheţi frigiderul, cum să-ţi pierzi vremea aiurea cu demiterea lui Traian Băsescu? După cum se prezintă lucrurile o să avem de acum încolo lunar ocazia de-a-l demite. Să-l mai lăsăm puţin acolo dacă tot am stat cu el atâţia ani şi am supravieţuit. Şi nu vor USL-iştii să-l dea afară pe Băsescu din cauză că nu le-a promulgat legile care vizează restructurarea României şi nici din cauză că le-a criticat proiectele sociale. N-am văzut pe nimeni de la USL ahtiat după dorinţa de-a ridica nivelul intelectual şi cel economic al populaţiei sau vorbind macar despre aşa ceva; ei sunt ahtiaţi să-l coboare din funcţie pe Băsescu. 

   Apoi, chiar ridicând miza şi presupunând că o să fie vreme frumoasă afară te gândeşti că cel mai plăcut lucru pe care poţi sa-l faci într-o duminică de iulie este să-l demiţi pe Traian Băsescu? De ce să nu faci o plimbare în parc, de ce să nu te dai cu trotineta sau cu patinele cu rotile, de ce să nu mergi la biserică ca să vezi câţi proşti intră în ea şi cât de deştepţi ies de acolo?

    Clar este că orice om poate să găsescă pentru ziua de 29 iulie 2012 o întrebuinţare care să dea mai mult sens vieţii lui decât a vota pentru maximul de putere posibil acordat unui grup de persoane dubioase. 

Să faci ce zice popa, nu ce face popa

    Dacă tot am fost criticat de mai multe ori că nu apreciez valorile autohtone, am să îmi arăt acum aprecierea pentru proverbele româneşti şi mai exact pentru cel din titlu, o mică mostră de înţelepciune populară.

    Proverbul exprimă (într-un mod foarte concis şi plastic) o realitate recunoscută de mult timp de către oamenii simpli, însă o realitate care arareori a putut face obiectul discuţiilor publice din contextul lumii satului. Imperativul "să faci" presupune automat că este benefic, că este de dorit să faci ce zice popa, şi chiar dacă noi ştim acum că cele mai multe dintre imperativele religioase au devenit imorale sau inutile prin simpla evoluţie a societăţii, pentru românii secolelor trecute ele au reprezentat parţial un cod moral. Ba, retorica despre cinste şi despre moderaţie materială ar fi actuală chiar şi acum dacă nu ar fi doar retorică.

    Mai departe aflăm din proverb că este bine să nu faci ce face popa şi de aici reiese că nu doar că popii se comportă imoral dar că pe deasupra se comportă imoral conform chiar standardelor de moralitate pe care le predică. Pe scurt, nu sunt doar răi, ci sunt răi şi ipocriţi.

    Ei, cum era să trăieşti într-o ţară în care unii oameni predică umilinţa şi renunţarea la bogăţii în timp ce ei deţineau un sfert din teritoriul arabil al acelei ţări? Cum era să trăieşti într-o ţară în care aceiaşi oameni predică detaşarea de plăcerile trupeşti între pauzele dintre şedinţele de îmbuibare cu mâncare pînă la refuz şi reprizele de sex? Cum era să trăieşti într-o ţară în care tot acei oameni sunt stăpâni de sclavi şi predică în acelaşi timp iubirea aproapelui?  Dar să trăieşti într-o ţară în care biserica îţi povesteşte despre secretul confesiunii în timp ce angajaţii ei te toarnă la securitate? 

   Ar fi fost chiar imposibil să nu apară astfel de proverbe având în vedere o astfel de situaţie.

   Faptul că popii sunt răi şi ipocriţi nu este de ieri de alaltăieri ci imediat de pe vremea la care s-au instituit aceste poziţii de autoritate. Şi asta nu este nici măcar vina oamenilor care sunt popi, este vina structurii unui sistem care conţine aceste poziţii de autoritate, poziţii de putere. Atât timp cât societatea va fi structurată conform acestui sistem se vor găsi oameni care să îşi dorească aceste poziţii de autoritate şi se vor găsi oameni care vor fi dispuşi să sacrifice mai multe lucruri pentru aceste poziţii, începând cu  propria lor onestitate şi terminând cu viaţa altora. 

    Acest sistem este o relicvă a unor organizări sociale demult apuse şi în prezent nu este doar inutil ci de-a dreptul nociv. Nu are nimeni nevoie de nişte ipocriţi care să trâmbiţeze umilinţa de la înălţimea unor averi imense, să predice sărăcia îmbrăcaţi în aur şi să dea lecţii despre compasiune nenorociţilor pe spatele cărora trăiesc. Odată cu dispariţia tagmei popilor nu doar că va dispărea una dintre cele mai importante surse de retard social şi intelectual dar şi un cuib călduţ pentru oamenii care au aptitudini native sau aptitudini învăţate de-a-i înşela pe ceilalţi.

   Cât despre ce trebuie să faci şi ce trebuie să nu faci, putem să-i întrebăm pe danezi sau pe japonezi cum de reuşesc ei să trăiască fără să le spună popii ce să facă şi ce nu, şi sunt sigur că au să ne vândă şi nouă secretul.

        

Dumnezeu este un troll

    Conform religiei creştine, Dumnezeu este cel care a orchestrat cu bună ştiinţă scenariul în care oamenii din secolul XXI sunt îndreptaţi să creadă că el există şi că îi iubeşte, cu toate că nu poate fi găsit pe nicăieri. Oricât de mult şi-a extins specia umană orizontul percepţiei şi oricât şi-a perfecţionat instrumentele de investigare a realităţii, nici un fel de dumnezeu n-a apărut pe vreun monitor, în vreo poză, sau rezultând din vreo ecuaţie. Într-adevăr, dumnezeul creştin n-a fost descoperit nici printre particulele subatomice, nici în spuma cuantică şi nici în imensitatea sutelor de  miliarde de galaxii care au fost observate cu telescoapele pe care le-am construit.

    Conform religiei creştine, Dumnezeu a orchestrat scenariul în care cei mai proşti şi mai inculţi dintre oameni sunt şi cei mai credincioşi - cu cât mai proşti, cu atât mai credincioşi; scenariul în care cu cât oamenii cunosc mai multe despre religie şi despre lume, cu atât mai mult este probabil să nu creadă că el există. A orchestrat scenariul în care cartea pe care el ar fi lăsat-o oamenilor nu conţine nici măcar o singură propoziţie care nu ar fi putut să fie scrisă de nişte barbari de acum 2500 de ani. Şi cu toate astea, Dumnezeu se aşteaptă să crezi că el există.

   Tot acest Dumnezeu, a lăsat această carte pe post de ghid de moralitate astfel încât noi să citim în ea despre el şi despre faptele lui, fapte care îl prezintă ca fiind cel mai imoral personaj existent în istoria reală şi în cea fictivă, un psihopat dezaxat, turbat şi sadic, şi se aşteaptă ca noi să-l slăvim şi să-l iubim. A lăsat aceeaşi carte pe post de explicaţie pentru existenţa noastră laolaltă cu tone de dovezi care atestă într-un mod indubitabil faptul că nu am fost creaţi de nici un dumnezeu ci am evoluat timp de aproape patru miliarde de ani prin selecţie naturală. A lăsat această carte plină de ipoteze demonstrabil ţicnite, de cruzimi îngrozitoare şi de povestiri ridicole pe post de carte de căpătâi a adepţilor săi şi se aşteaptă ca noi să credem că e cartea lui.

    Ar trebui să credem că Dumnezeu există, că este interesat de soarta noastră şi că este un dumnezeu bun, în timp ce cunoaştem faptul că la o singură epidemie de ciumă a murit în chinuri groaznice aproape jumătate din populaţia Europei, o epidemie care nu reprezintă decât o picătură de apă în oceanul suferinţei umane şi care actualmente s-ar trata foarte uşor cu tetraciclină.

   Totodată, Dumnezeu este artizanul scenariului în care aşa zişii mesageri ai săi pe Pământ, preoţii, s-au ocupat în mod susţinut timp de secole cu minciuna şi s-au luptat peren cu adevărurile ştiinţifice, deci cu adevărurile demonstrabile. Timp de sute de ani oamenii au găsit ca motiv principal de-a ucide şi de-a extermina pe semenii lor faptul că nu aveau religia corectă, iar Dumnezeu ne-a lăsat cică în această situaţie în care nu se putea determina care anume este religia corectă. Ne-a lăsat să ne omorâm pentru el deşi ar fi putut să facă un semn pe cer poate, şi atunci toţi am fi avut aceeaşi religie, religia adevărată.

   Dacă Dumnezeu există, atunci este clar că a făcut tot ceea ce este dumnezeieşte posibil ca o persoană raţională să nu poată crede că el există. A înlăturat orice dovadă a existenţei sale, ne-a lăsat o carte cel puţin caraghioasă pentru a crede că aceasta este inspirată de la un dumnezeu şi a menţinut un departament de relaţii cu publicul format peste măsură din mincinoşi, pedofili, avari şi ipocriţi de meserie. Acesta este un comportament de troll, un troll divin care se joacă de-a v-aţi ascunselea cu noi, face pe prostu', pe indiferentu', pe nevăzutul şi pe inexistentul, şi o face atât de bine încât cel puţin pe mine m-a convins. Desigur, mai există şi posibilitatea că nu există defel şi că realitatea nu trimite la ideea că existenţei unui dumnezeu din cauză că nu există nici unul.

    Oricum, creştinii acceptă ideea că există, dar este un dumnezeu şugubăţ şi se face că nu există. Mai apare câteodată pe vreun fund de tigaie sub forma chipului lui Iisus şi când credeai că ţi-a dat un motiv suficient să crezi că există, chiar atunci afli de vreun cutremur care a ucis câteva zeci de mii de oameni şi intri din nou în starea de necredinţă. Universul religiei creştine este un Univers comandat de un troll omnipotent, omniscient, omnibenevolent şi logic imposibil, iar creştinismul reprezintă în fapt o formă de luare în derâdere a vieţii, viaţă care este trăită ca şi când ar fi o farsă cosmică instrumentată de trollul suprem - Dumnezeu.

Sacrificiul lui Iisus

    Conform religiei creştine, fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, s-a sacrificat pentru binele nostru. Pentru binele meu, al tău, al celor ce au trăit înaintea noastră şi a celor ce se vor naşte de acum încolo. Cel mai probabil individul a fost executat pentru blasfemie iar după câteva sute de ani cei care au construit religia creştină au definitivat şi această doctrină a sacrificiului.

   Această doctrină nu este decât un alt mecanism psihologic care se foloseşte de intuiţiile morale umane pentru a controla mintea indivizilor ce cad pradă ideologiei creştine. Imediat cum ţi se arată că cineva a făcut un sacrificiu pentru tine, un anumit sentiment de recunoştinţă este automat generat în creier. Dacă eu aş renunţa la un rinichi pentru ca tu să trăieşti, mi-ai fi automat recunoscător, dacă aş renunţa la un rinichi şi o jumătate de ficat ca tu să trăieşti mi-ai fi şi mai recunoscător, iar dacă eu aş renunţa la propria viaţă ca tu să trăieşti atunci mi-ai fi recunoscător în cel mai mare grad posibil.

    Este deci suficient să-i spui cuiva despre acest sacrificiu ca să se simtă automat îndatorat acestui Iisus Hristos, datorie care poate fi plătită, evident, prin intermediul popilor şi respectând tot ceea ce dictează popii. Unele persoane se simt atât de îndatorate încât sunt cuprinse de sentimentalism şi uită să mai analizeze raţional motivele din spatele sacrificiului, motive care nu pot fi considerate justificate decât de persoane foarte grav bolnave psihic.

    Conform dogmelor creştinismului, Dumnezeu ne-a creat cu capacitatea de-a păcătui, adică de-a încălca nişte reguli a căror stabilire e la latitudinea sa. Şi cea mai bună soluţie pe care a găsit-o pentru a rezolva această situaţie a fost să se transforme din dumnezeu în semizeu, să fie crucificat acum 2000 de ani, să sufere, să facă pe mortul trei zile ca apoi să reînvie. 

   Ca să-l înţeleg pe Dumnezeu trebuie să mă pun în locul lui. Trebuie să-mi imaginez că sunt atotputernic şi că fac o creatură de jucărie care să aibă dorinţa de-a se juca cu nişte măsline, după care o trimit într-un loc unde cresc măslini şi-i spun că are voie să se joace cu orice, numai cu măsline nu. Jucăria face ce face şi o pune dracul să se joace cu nişte măsline astfel făcându-mă pe mine extrem de nefericit în atotputernicia mea.  

    Şi ce trebuie eu acum să fac ca să îmi treacă supărarea produsă de jucăria creată chiar de mine însumi? Cea mai bună soluţie conform religiei creştine este să iau un ciocan supranatural şi îmi pălesc câteva peste ouăle mele atotputernice până le fac omletă. După care fac o minune peste trei zile, recreez ouăle din omletă şi astfel îmi trece supărarea pentru treaba cu măslinele. 

    Dacă şi acum o să mi se reproşeze că nu fac eforturi să înţeleg caracterul dumnezeului creştin atunci chiar nu ştiu ce as mai putea face. Cert este că a mă pune în poziţia dumnezeului creştin echivalează cu a mă pune în poziţia unui dereglat mintal despre care aş spune cel puţin că e anormal şi asta poate nu e întâmplător deoarece nici lui Dumnezeu nu i se par prea normale unele instincte naturale ale speciei umane ca sexualitatea sau curiozitatea de pildă.

    Apoi, ce fel de sacrificiu mai este şi sacrificiul divin? Dumnezeu fiind atotputernic ar fi putut să-şi facă din ouă nu doar omletă ci şi pandişpan, amandine sau cremă de zahăr ars, să le mănânce pe toate, să le digere, să le elimine şi apoi să pocnească din degete şi să-şi pună ouăle la loc ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ar fi putut să moară nu acum 2000 de ani odată pe o cruce ci să moară în ficare zi de 6 ori pe 666 de cruci răspândite în 666 de galaxii şi ar fi fost tot o nimica toată pentru atotputernicia sa. 

   Nu este nici un fel de sacrificiu, este o poveste extrem de ţicnită inventată de nişte oameni extrem de cinici pentru a-i controla pe cei extrem de naivi. Daca Iisus Hristos a suferit şi a murit, n-a murit pentru mine, şi nici pentru tine, habar n-avea cine suntem noi, a murit din cauză că a fost un eretic într-o societate de tip teocratic şi dacă avem vreo datorie faţă de el atunci acea datorie va fi servită atunci când ideile teocratice vor fi eliminate din societatea noastră.

Cimitire

      Principala funcţie a religiei este aceea de-a-i ajuta pe oameni să depăşească problemele pe care le au făcându-i să se comporte ca şi cum acele probleme nu ar exista. Şi ne putem da seama cât de problematică este moartea pentru specia noastră doar atunci când contemplăm nivelul de ţicneală al ritualurilor religioase care vizează moartea. De exemplu, îngroparea morţilor are drept rol punerea în scena a unei piese de teatru din care să se desprindă ideea că morţii n-ar fi morţi de-a binelea.

    Dacă ai o maşină şi o striveşti de vreun copac, nu o duci acasa ca să o ţii într-un garaj mortuar şi să te urci în ea din când în când, nu mai bagi benzină în rezervorul spart şi nu mai întorci puţin de volanul stâlcit doar de dragul vremurilor bune. Dar atunci când moare o persoană, conform ritualurilor religioase trebuie s-o depozitezi într-un loc anume numit cimitir, să faci drumuri regulate pe-acolo şi să ai grijă de mormânt. De ce trebuie să ai grijă de mormânt? Evident, trebuie să ai grijă de mort, poate se îmbolnăveşte de sinuzită, cifoză, sau doamne fereşte, cancer.

     Aflu de pe wikipedia că în Japonia, 99,82% dintre trupurile celor decedaţi sunt descompuse prin incinerare şi nu prin tradiţionala metodă a viermilor, cea care se foloseşte în România. La unii dintre budiştii tibetani trupurile sunt tranşate şi apoi date vulturilor dar parcă tot e mai glorios decât metoda cu viermii. Clar îmi este că-i mult mai eficient din punct de vedere al spaţiului şi te mai şi scuteşte de absurdul faptului de-a dota un om mort cu drept de proprietate asupra gropii în care este repartizat. Bine măcar că morţii nu sunt împroprietăriţi pe viaţă şi pot fi scoşi după un timp pentru a face loc noilor veniţi.

     În Bucureşti de exemplu sunt vreo 15 cimitire şi un singur crematoriu - o teribilă risipă de spaţiu. Nu vreau să fiu înţeles greşit, acel spaţiu este folosit mult mai bine de un cimitir decât de un complex comercial, rezidenţial sau de vreo parcare. Măcar mai cresc nişte copaci, nişte buruieni prin cimitir iar o oază de verdeaţă este binevenită oriunde în acest deşert de beton, sticlă şi plastic care este capitala României. Din păcate există o modă a mormintelor care le obligă pe rudele defuncţilor să înalţe adevărate mausolee întru veşnica pomenire unor iluştri necunoscuţi şi de aceea, jumătate din spaţiul care ar fi fost altfel verde, este împestriţat cu plăci de marmură şi cu alte betoane.

    Există o competiţie a măreţiei monumentelor funerare, o funestă competiţie în care oamenii vor să arate că n-au trăit degeaba, că viaţa lor a avut o însemnătate şi că însemnătatea vieţii lor este proporţională cu greutatea plăcii de marmură şi cu soliditatea gardului de fier care împrejmuieşte micuţa mastaba. Eu credeam că daca vrei ca viaţa ta să aibe vreo însemnătate ar trebui să te gandeşti la lucrul ăsta atunci când eşti viu şi să acţionezi în consecinţă, dar se pare că unii au găsit o soluţie mult mai simplă pentru această problemă existenţială - se rezolvă cu o îngropăciune fastuoasă şi cu mai multă marmură.

   Ar folosi acele spaţii mult mai bine pe post de parc pentru cei vii decât ca orăşele ale celor morţi şi sunt sigur că aşa cum japonezii reuşesc să trăiască fără să locuiască în acelaşi oraş cu defuncţii lor vom reuşi şi noi vreodată să murim fără să mai avem pretenţia de-a locui cu vii. Iar dacă oamenii au dificultăţi în a accepta fenomenul biologic numit moarte, atunci soluţia nu este investiţia în ritualurile religioase din jurul trupurilor lipsite de viaţă, nici în plăcile de marmură din cimitire, ci investiţia în cercetare ştiinţifică în domeniul medicinei şi a ingineriei genetice.

   

Corupţia la români

    Corupţia în România este un fenomen foarte vechi şi este răspândit pe o scară foarte largă; corupţia la noi reprezintă o adevărată tradiţie, iubită şi respectată de aproape toţi cetăţenii. Deşi majoritatea românilor înţelege că ceva este în neregulă cu acest comportament, aceeaşi majoritate subscrie cu habotnicie la tradiţia corupţiei.

    Cum este deci posibil ca cea mai mare parte a populaţiei să recunoască în mod corect că un anume comportament este dăunător societăţii dar reuşeşte totuşi să recurgă cu consecvenţă la acel comportament?

    În corupţie este vorba în esenţă despre faptul de-a obţine un profit personal în dauna profitului colectiv şi este cert că oamenilor li se pare mult mai avantajos în anumite situaţii să urmărească profitul propriu în dauna profitului colectiv. De ce le pare mai avantajos, este lesne de înţeles, însă se poate demonstra foarte uşor că părerile lor despre realitate şi cu realitatea nu coincid.

    Trebuie doar să extindem dimensiunile la care percepem lucrurile de la propria persoană la momentul în care se produce infracţiunea respectivă până la dimensiunile întregii societăţi timp de vreo 10 de ani şi apoi să calculăm avantajele şi dezavantajele acestor acte. Pentru o singură persoană din momentul prezent este probabil avantajos să primească o mită de câteva sute de euro, cu preţul de-a  încălca o regulă a sistemului, dar odată ce vom lua în calcul toate persoanele corupte şi toate sumele şi mijloacele pe care şi le adjudecă necuvenit o să avem un alt tablou.

   Să spunem că este vorba despre corupţia din administraţie, sectorul privat, educaţie sau politică. Oamenii care activează în aceste domenii trebuie să aibă grijă să construiască şi să întreţină o maşină care de care în ultimă instanţă toţi ne folosim - maşinăria societăţii. Dar unii dintre ei preferă să cumpere bujii de mâna a doua pentru motor şi să ia mită de la cei care vând astfel de bujii, alţii preferă să îşi sustragă nişte bani de la recondiţionarea ambielajului şi a plăcuţelor de frână. Alţii toarnă în rezervor urină în loc de benzină (pentru că e mai ieftină) şi îşi angajează nişte rude foarte incompetente să mânuiască volanul şi să vopsească maşinăria. Fiecare vrea să câştige ceva de pe urma maşinăriei şi cei mai mulţi o fac, câştigă mai bine sau mai puţin bine de pe urma ei, prin instrumente cât mai diverse şi mai perverse.

    O singură problemă există, aceea că fiecare individ care comite un act de corupţie, mai mic sau mai mare, trebuie dacă trăieşte în această ţară să utilizeze serviciile care sunt oferite de maşinăria de aici. Iar maşinăria de aici este un rablament antic, ruginit şi defect care de-abia se mişcă, din motivele pe care le-am expus mai sus. Şi există o diferenţă între un om corupt care trăieşte într-o societate afectată de corupţie sistemică şi unul care trăieşte într-o societate onestă. Cam aceeaşi diferenţă există între unul care se plimbă cu o căruţă hodorogită pe un drum pietruit dar are în buzunar o sumă de bani sau o diplomă nemeritată şi altul care nu are diploma şi banii însă ajunge la aceeaşi destinaţie pe un drum asfaltat într-o maşină de lux. Pe scurt e diferenţa intre primitivism şi civilizaţie, între avantaje reale şi avantaje imaginare.

    Deşi a pune interesul personal în faţa interesului colectiv reprezintă un atribut al naturii umane, se poate demonstra că sunt cazuri în care în avantajul individului este să urmărească interesul colectiv şi că în aceste cazuri a nu urmări interesul colectiv este în fapt dăunător individului. Şi chiar dacă unii au dificultăţi în a-şi depăşi sentimentele şi predispoziţiile, majoritatea oamenilor înţelege să acţioneze într-un mod specific dacă  acea acţiune este demonstrabil profitabilă.

   Ceea ce mă pasionează pe mine este următorul paradox:

pentru a rezolva problema corupţiei trebuie luate atât măsuri împotriva ei cât şi făcută educaţie anticorupţie. Dar cum procedezi atunci când chiar cei care trebuie să implementeze acele măsuri şi să facă acea educaţie sunt corupţi, când sistemul care trebuie să pună în aplicare respectivele măsuri suferă din plin de această boală?

Rugăciuni pentru creştini

   Am observat că există anumite lucruri pentru care credincioşii creştini se roagă atunci când se roagă şi nicidecum altele. Se roagă pentru sănătate, pentru promovarea examenelor, pentru iertarea păcatelor şi altele din acestea dar eu în textul de faţă am să incerc să lărgesc sfera lucrurilor pentru care diversele categorii de creaturi creştine se roagă la Dumnezeu sau la sfinţi.

1. Pietonii şi şoferii creştini pot să se roage la Dumnezeu să se schimbe mai repede culoarea la semafor atunci când ajung ei în faţa trecerii.

2. Toţi creştinii să se roage la D-zeu să le dea o carte mai bună decât Biblia sau dacă nu o carte, măcar un update la ea.

3. Ca creştin te poţi ruga de Dumnezeu să îţi găsească de lucru, să îţi dubleze peste noapte salariul sau pensia, să îţi plătească curentul si întreţinerea ca prin minune, să îţi răcească mai repede ciorba din farfurie sau să ţi-o săreze după cum îţi place ţie.

4. Chirurgii creştini se pot ruga ca după ce au muncit din greu la o operaţie, măcar odată în viaţă un pacient să le mulţumească şi lor, nu doar lui Dumnezeu.

5. Străzile creştine din România ar face bine să se roage să nu mai fie reparate şi administrate de români ci de altă naţie. Trotuarele creştine să se roage pentru a nu mai fi scuipate tot timpul de trecători. 

6. Să te rogi nu doar pentru pâinea cea de toate zilele, ci şi pentru cafeaua cea de toate zilele, pentru apa caldă cea de toate zilele, pentru aerul condiţionat cel de toate zilele, pentru serialele cele de toate zilele şi pentru conexiunea la internet cea de toate zilele.  

7. Când faci pe tine şi e ocupat WC-ul poţi să te rogi de D-zeu să contracte timpul iar după ce ai dat curs chemării biologice roagă-te la bunul Dumnezeu să te şi şteargă la fund.

8. Fotbaliştii să se roage ca Dumnezeu sa nu răspundă rugăciunilor echipei adverse.

9. Când te scoli dimineaţa, roagă-te să facă o minune astfel încât serviciul să înceapă mai târziu.

10. Porcii creştini să se roage la Dumnezeu să le ierte păcatele, să moară nu înjunghiaţi, ci eutanasiaţi, şi să ajungă în Raiul porcesc, acolo unde plouă cu ştiuleţi de porumb şi curg numai lături.

11. Gunoierii creştini să se roage ca oamenii să arunce la gunoi doar narcise, zambile, panseluţe, trandafiri şi ghiocei

12.Poţi să te rogi să ţi se deschidă uşa fără să apeşi pe clanţă, să ţi se mestece mâncarea fără să dai din fălci şi să se oprească Pământul din mişcarea de rotaţie în caz că nu ţi-ai terminat treburile in ziua respectivă.

13. Se pot ruga pentru sănătate bolnavii creştini care suferă de de tetanos, pneumonie, TBC şi SIDA. Tot pentru sănătate se pot ruga şi cei care suferă de acnee, dureri de cap, răceală, gripă, diaree ori limbrici.

14. Pompierii să înalţe la cer rugăciuni pentru ploaie atunci când ia ceva foc iar oamenii de ştiinţă creştini să se roage ca testele să le confirme ipotezele oricare ar fi acele ipoteze.

15. Toţi popii să se roage să apară Dumnezeu pe Pământ într-un târziu, sau măcar să lase vreo dovadă a existenţei sale, astfel încât până şi ateiştii să se convertească şi să le plătească tribut. Totdată, dacă eşti popă, roagă-te asiduu să nu existe Iad, pentru că dacă există, cel mai probabil acolo îţi vei afla veşnicul supliciu.

16. Pe Dumnezeu poţi chiar să-l rogi să facă în aşa fel încât să nu te mai bâzâie şi să nu te mai pişte vara ţânţarii.

17. Roagă-te ca rugăciunea să funcţioneze şi mai roagă-te ca rugăciunea pentru efectivitatea rugăciunii să aibă rezultate.

18. În caz de cutremur roagă-te să fii plecat la ţară.

19. Înalţă rugăciuni fierbinţi către cer pentru defectarea boxelor vecinului nesimţit care îţi strică somnul.

20. Roagă-te să primeşti suficient de multă minte încât să realizezi că nu există nici un dumnezeu şi că creaţiile propriei tale imaginaţii au şi alte lucruri de făcut în afară de a-ţi rezolva ţie problemele.

    Gata. Acum sunt ferm convins că dumnezeul creştin va fi atât de ocupat cu abordarea acestor noi rugăciuni încât nu doar că nu va mai avea timp să-şi manifeste puterea-i magică prin intermediul moaştelor, dar nici măcar nu va mai putea să apară sub forma lui Hristos pe fundul vreunei tigăi sau al vreunei farfurii.

Libertatea religioasă

    Nu există lucruri care să mă deranjeze mai tare decât sintagmele care sunt fluturate prin spaţiul public pe post de valori absolute, şi care, pe cât de mult sunt fluturate, pe atât de puţin sunt gândite. Una dintre ele este "libertatea de-a avea o religie". 

    (Desigur, eu sunt un hard determinist şi pentru mine "libertatea" este un cuvânt care nu desemnează vreo stare reală a lucrurilor dar am să folosesc aici termenul cu semnificaţia sa uzuală)

    Libertatea religioasă constituie în opinia publicului o valoare absolută, un drept pe care orice om trebuie să îl aibă. Însă o scurtă privire asupra realităţii factuale ne arată că libertatea religioasă nu este decât umbrela ideologică sub care se ascunde exact opusul ei - îndoctrinarea religioasă. Copiii care se nasc în familii religioase ajung în cea mai mare proporţie să adopte religia părinţilor şi este greu să nu îţi imaginezi motivele pentru care se întâmplă astfel.

    Ideea de libertate religioasă ascunde doua concepte: pe cel de-a fi liber să-ţi alegi o religie şi pe cel de-a fi liber să practici o religie. În cazul particular al unei familii de credincioşi, libertatea copiilor de-a-şi alege o religie este negată şi deci anihilată de libertatea părinţilor de-a-şi practica religia, şi aceasta se întâmplă nu doar din cauza mecanismelor psihologice care-i determină pe copii să imite comportamentele observate la părinţi dar şi din cauza normelor particulare ale religiilor care specifică îndoctrinarea copiilor în respectivele religii.

    Însă acelaşi mecanism a funcţionat şi în cazul respectivilor părinţi, a părinţilor părinţilor lor şi aşa mai departe. Actualele familii religioase care îşi îndoctrinează copiii şi-au ales religia exact în măsura în care ei le-o permit copiilor lor să şi-o aleagă, adică într-o măsură care tinde la zero. Astfel, se întîmplă că de fapt religia copiilor nu este aleasă de părinţi, ci de bunici, şi nici măcar de bunici. Religia copiilor de astăzi este la modul practic aleasă de nişte indivizi care au trăit cu câteva secole bune în urmă.

    Sub actuala mască a libertăţii religioase, nişte idei şi comportamente arhaice au găsit calea de-a infesta creierele oamenilor născuţi în secolul XXI. Şi nu este vorba despre orice fel de idei, este vorba despre nişte idei esenţiale care dictează viziunea individului despre lume, normele morale, precum şi câteva procedee care sunt folosite pentru rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm.

    Viziunea despre lume a unor oameni de acum 2000 de ani şi normele lor morale nu au ce căuta în secolul XXI, nu au voie să dicteze viziunea despre lume şi moralitatea oamenilor moderni. Modalităţile de-a rezolva problemele cu care oamenii secolului XXI se confruntă nu vor fi rezolvate cu ajutorul miturilor şi invocaţiilor unor oameni al căror nivel cultural ar face un elev din clasa a V-a să se strice de râs. Este ca şi cum am descoperi tehnologia de-a-i readuce la viaţă pe daci şi i-am pune în fruntea guvernului, să dicteze politicile publice.

    Un astfel de anacronism reprezintă o foarte gravă disfuncţie socială şi este cazul să fie eliminat. Sigur că oamenii religioşi nu vor dori prea devreme să ofere propriilor progenituri o adevărată libertate religioasă şi deci nu le vor prezenta copiilor mai multe religii într-o manieră obiectivă. Libertatea religioasă va fi oferită de către stat atunci când în şcolile publice se va studia de la o vârstă cât mai fragedă istoria religiilor, istoria tuturor religiilor.

    În acest mod nici un cult nu se va mai simţi exclus iar elevii îşi vor putea alege după plac religia care le-a apărut mai frumoasă, mai raţională, şi care pare a da un sens mai profund vieţii lor. În acest mod toţi adepţii cultelor religioase se vor respecta reciproc fără să se demonizeze unii pe alţii, ba, s-ar putea să îi respecte chiar şi pe atei.

Credinţa este ceva personal?

    Mi-a fost dat să aud de câteva ori din partea unor creştini faptul că credinţele lor religioase ţin de domeniul personal, intim. Aceasta este o strategie care poate fi folosită de fiecare dată când cineva susţine credinţe dezaxate şi deraiate de la contactul cu realitatea. Eu de exemplu aş putea să spun că este o credinţă intimă a mea aceea că porcii zboară în mod natural şi că autoturismele din Bucureşti au câte 12 roţi şi arată ca nişte ghiocei. Aş putea să susţin că ţine de domeniul personal credinţa mea că există un Richard Dawkins supranatural care o să sufle cu raţiune peste toţi creştinii şi că le va scoate din capete prostiile cu care au fost îndoctrinaţi, ceea ce recunosc că ar fi un exemplu de gândire dezirativă din partea mea.

    Ce te faci dacă ajungi la spitalul de nebuni şi toţi cei de acolo susţin că toate ţicnelile lor ţin de domeniul personal şi că nu pot fi atacate? Ce te faci atunci când nebunii susţin că nebunia lor este ceva intim?

    Când se spune că o afirmaţie ţine de domeniul personal sau de intimitatea individului se asumă că acea afirmaţie nu adresează realitatea factuală, că face parte dintr-un cadru subiectiv al opiniilor. Bunăoară oricine poate afirma că i se pare că nevasta lui e cea mai frumoasă femeie şi această credinţă va fi tolerată din motive întemeiate. Această credinţă nu pretinde a fi un adevăr despre realitatea obiectivă ci ar fi astfel dacă respectivul individ ar spune că nouă tuturor trebuie să ni se pară că nevasta lui ar fi cea mai frumoasă, caz în care anumite persoane ar fi extrem de nemulţumite cu această idee.

    Credinţele religioase sunt departe de-a nu pretinde că fac afirmaţii despre realitatea factuală, odată cu ideea lor centrală, aceea că există nişte creaturi supranaturale numite dumnezei şi până la alte parascovenii şi gogomănii despre vârsta Cosmosului sau despre geneza lui; religiile în fapt fac tone de afirmaţii despre realitatea obiectivă, afirmaţii care nu se intersectează deloc cu această realitate căci altminteri s-ar numi afirmaţii ştiinţifice şi nu religioase.

    Când se mai spune că o anumită afirmaţie ţine de domeniul personal sau de intimitatea individului se mai poate asuma că acea credinţă nu are impact asupra mediului social, nu poate afecta negativ pe ceilalţi indivizi. Însă chiar şi în acest caz se poate recunoaşte foarte uşor că nu scapă nimeni de la obligaţia sa individuală de-a-şi confrunta acea credinţă cu realitatea factuală şi că aceste păreri care nu coincid cu realitatea se pot solda cu cazarea la spitalul de nebuni. Din nou, credinţele religioase sunt extrem de departe de-a se ţine măcar departe de la afectarea mediului social. 

    O scurtă trecere prin istorie ne aminteşte despre războaiele religioase, despre vânătoarea de vrăjitoare, despre îndobitocirea perenă a populaţiei, persecutarea ereticilor sau despre tragedii individuale generate de credinţele iraţionale religioase. Însă acestea sunt doar nişte chestiuni laterale şi lipsite de importanţă în comparaţie cu efectul dezastruos pe care îl au aceste credinţe iraţionale asupra celor care le susţin şi care în fond îi opresc să se adapteze la mediul din jurul lor modificându-le percepţia despre acel mediu, în loc să promoveze o percepţie corectă a mediului şi a problemelor pe care acesta le prezintă, astfel încât ele să fie abordate şi rezolvate.

   Credinţa nu a fost niciodată ceva personal şi nici nu va fi prea devreme; ea nu ţine de domeniul subiectiv şi ne afectează pe toţi, nu doar prin ceea ce fac cei care susţin aceste credinţe false, dar mai ales prin ceea ce nu fac şi ar trebui să facă, precum şi prin modul în care sunt folosiţi aceşti oameni cu ajutorul religiei lor de către alţii, nici aceia dotaţi cu prea multă minte.

    Ea nu poate fi tratată ca find ceva personal ci trebuie să fie discutată în public până când sita raţiunii va cerne falsităţile şi minciunile de adevăr şi va lăsa în picioare doar credinţele care sunt adevărate - deci frumoase şi utile.

Blasfemia de Paşte

    Acum câteva zile am fost contactat pe privat de către un credincios creştin care m-a somat să termin cu blasfemiile măcar acum în postul Paştelui şi m-a ameninţat foarte consistent cu flăcările Iadului. Ideea că există o conştiinţă imaterială care a creat Universul şi care este extrem de preocupată de blasfemiile mele nu poate decât să fie amuzantă. Pur şi simplu proporţiile nu se potrivesc:

    Aşa că am să purced fără ruşine la a discuta doctrina centrală a creştinismului, fără ruşine şi fără nici o frică de vreun dumnezeu. Eu am recunoscut încă din copilărie faptul că dacă ar fi existat vreun dumnezeu care să lase drept dovezi pentru existenţa sa doar mituri şi poveşti, atunci singurul lucru pe care mi l-ar fi putut imputa un asemenea dumnezeu ar fi fost gradul imens de credulitate pe care l-aş fi manifestat dacă aş fi crezut acele poveşti.

    Conform doctrinei centrale a creştinismului Dumnezeu s-a întrupat pe Pământ pentru a fi crucificat pentru păcatele oamenilor, pentru a muri pe cruce şi a învia peste trei zile, astfel oferind păcătoşilor posibilitatea mântuirii.

    Eu nu ştiu cum merg afacerile Dumnezeului creştin dar nu pot să nu remarc faptul că având de rezolvat problema acestei mântuiri şi presupunând că e dotat cu liber arbitru, Dumnezeu a ales o cale anume de-a rezolva această problemă şi nu alta.

    Poate că ar fi putut să se întrupeze într-un purice, într-un ied, într-o lăcustă, într-o oaie sau într-o coţofană ca să moară pentru noi, dar el a ales să se întrupeze într-un om. Poate că ar fi putut să descindă în Europa secolului XXI, în China secolului XIV, în Dacia de pe vremea lui Burebista, în Imperiul Aztec sau în Australia aborigenilor acum 20 000 de ani, dar el a ales să descindă acum 2012 ani exact în Palestina.

    Poate că ar fi putut să se fi născut ca al treilea sau al patrulea copil al unui cuplu dar el a ales să se nască dintr-o femeie virgină, pe care n-o chema nici Paraschiva, nici Rebeca, nici Sharon sau Betty, ci Maria, şi nu a ales să trăiască viaţa unui alchimist, a unui negustor, nici a unui fotbalist şi nici a unui muncitor la telefoane ci viaţa unui tâmplar.

    Ar fi putut să dea dintr-un bici, să fluiere în vânt, să pocnească din degete, să se dea de trei ori peste cap sau să spună doar "Abracadabra" şi mântuirea ar fi fost disponibilă tuturor, dar el a ales să sufere şi să moară, nu de sete, nici de foame, nici călcat de o maşină, nici de gonoree, sifilis sau ciroză alcoolică, ci a ales să moară pe o cruce, bătut în cuie.

    Ar fi putut apoi să învie după 4 zile sau după 4 ani, 4 luni, 4 zile şi 4 ore, dar el a ales să învie după exact 3 zile şi exact în ziua de Paşti ca să putem spune noi acum "Hristos a-nviat". Şi poate că ar fi putut să lase nişte materiale video, nişte înregistrări cu el făcând minuni, măcar o casetă audio sau poate vreun glob cu cristale magice în care să vedem toţi cum a predicat şi a suferit pentru păcatele noastre, dar el a ales să lase cele patru evanghelii care sunt inspirate dintr-un singur document scris la câţiva ani după presupusa lui moarte.

    Cu adevărat misterioase sunt cărările lui Dumnezeu. Atât de misterioase sunt, încât planul divin de mântuire în loc să apară ca un plan divin pus la cale de căre o conştiinţă imaterială, omniscientă şi omnipotentă, creatoare a sute de miliarde de galaxii, arată mai degrabă ca una dintre nenumăratele poveşti care circulau prin timpurile antice şi erau înflorite la fiecare repovestire. Nu trebuie să ne mire această opţiune a divinităţii deoarece de la început putem constata că geneza biblică apare exact ca un mit inventat de nişte rude foarte apropiate ale unor maimuţe.

Iadul în creştinism

     Una dintre cele mai răspândite şi mai infame doctrine ale creştinismului este cea a Iadului. Ea apare cu desăvârşire dezgustătoare în momentul în care este folosită pentru a acţiona mecanismul fricii în creierele necoapte ale copiilor care sunt îndoctrinaţi în cultul creştin.

    Există variaţii în funcţie de denominaţie, există variaţii în funcţie de criteriile pe baza cărora se ajunge în Iad dar în principiu această doctrină susţine că există un loc unde în mod clar nu curge nici lapte şi nici miere şi unde vor suferi pentru eternitate oamenii răi, oameni răi care de regulă înclud pe toţi necredincioşii.

    Sigur că există la fel de multe dovezi pentru existenţa acestui loc neplăcut pe câte există pentru existenţa lui Dumnezeu, adică zero. Sigur că este doar o altă invenţie a unor oameni a căror principală ocupaţie a fost inventarea de mijloace psihologice prin care să poată controla comportamentul semenilor lor. Şi adevărul este că aceste mijloace funcţionează, au tulburat liniştea sufletească a multor oameni timp de secole şi o tulbură multora şi în prezent.  Sper că în viitor aceast deject concept va fi folosit doar pentru a le trage copiilor o sperietură grozavă, atunci când li se va explica faptul că miliarde de indivizi au trăit cu o frică turbată toată viaţa şi au crezut toată viaţa lor că acest loc imaginar ar fi de fapt real. Iraţionalitatea umană este ceva de speriat şi adevărul este că dacă merită să-ţi fie frică de ceva, atunci merită să-ţi fie frică de modul în care frica adeseori transcende raţiunea umană şi de consecinţele dezastruoase ale acestei predispoziţii.

    Ideea de Iad este incompatibilă cu cea a unui Dumnezeu bun sau drept. Să presupunem că există un singur om care ajunge în Iad şi că acolo este plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Ei bine, chiar dacă ar fi vorba despre Hitler, cam cât ar suporta cineva să-l vadă pe Hitler ţipând sfâşâietor de durere? După ce i-ai asculta urletele două luni crezi că te-ai plictisi de ele? Dar după 58 de ani? Dar după 35 000 de ani, crezi că ţi s-ar face milă de nefericitul Hitler din care nu a rămas decât un mecanism care se alimentează cu foc şi produce doar suferinţă? Dar după 10 miliarde de ani, timp în care ar fi suferit pentru cei care au murit din vina sa de zeci de milioane de ori, nu ar trebui să ne fie milă de Hitler? A fost şi el un mamifer din specia noastră, a fost defect la cap, a făcut nişte prostii, a nenorocit multă lume, dar totuşi eu cred că nimeni nu merită suferinţă eternă. Ei bine, conform ideologiei creştine Dumnezeu ar putea să oprească suferinţa lui Hitler după ce au trecut zeci de miliarde de ani şi ar putea să-l trimită nu în Rai, ci pur şi simplu să îi înceteze existenţa din toate punctele de vedere, dar n-o va face. Eu spun că cineva care nu are milă de cel care încearcă cea mai mare suferinţă posibilă nu poate fi bun în nici un sens al cuvântului iar Dumnezeul creştin se înscrie exact la această categorie. 

    Şi conform majorităţii creştinilor în acest Iad nu va fi cazat doar Hitler. Vor mai fi cazaţi oameni ca Brad Pitt, Angelina Jolie, Steven Pinker, Albert Einstein, Betrand Russell, George Carlin, Mihai Eminescu sau Richard Dawkins. Mahatma Ghandi va suferi pentru eternitate pentru că nu s-a născut în locul potrivit. Musulmanii vor fi veşnic torturaţi în Iadul creştin dar măcar aici există o anume echitabilitate deoarece după doctrinele musulmane şi creştinii vor fi afla suferinţa veşnică în Iadul musulman. Aborigenii, oamenii de Neanderthal, civilizaţiile amerindiene şi mai toţi chinezii au să fie colegi de suferinţă. Vor fi colegi de suferinţă eternă cu majoritatea oamenilor de ştiinţă şi a filozofilor, cu mine şi probabil cu tine.

  Dacă mi-aş întemeia eu acum o religie care să suţină că în afară de cei din cultul meu toţi oamenii de pe planeta asta sunt nişte persoane atât de infecte şi de mizerabile încât merită suferinţa veşnică credeţi că s-ar simţi cineva ofensat? Măcar câţiva aş zice că s-ar simţi. Şi este cazul să se simtă la fel faţă de această idee a Iadului care este o ofensă adusă umanităţii. Oricât de rău ar fi un om, ne-am pierde noi umanitatea dacă am considera la modul serios ideea de-a-i produce suferinţă veşnică. Astfel de cruzimi sunt rezervate exclusiv minţilor bolnave şi ideologiilor bolnave.

Despre cultul personalităţii

    Ca unul ce am prins destul de bine perioada ceauşistă, am avut neplăcerea de-a degusta din propaganda care se făcea pe timpul acela pentru cultul personalităţii tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Presupun ca principala funcţie a acestui cult (de sorginte evident, religioasă) era deturnarea instinctului uman numit recunoştinţă şi îndreptarea acestuia către sus numitul tovarăş.

    Fiind copil aveam destule lucruri pentru care puteam fi recunoscător însă nu ştiu din ce motiv tovarăşul nu mi-a inspirat niciodată recunoştinţă. Cred că din cauză că nu l-am văzut având grijă de mine, dându-mi de mâncare, nu l-am văzut spunându-mi poveşti sau distrându-mă în vreun fel, şi pe deasupra mai eram şi nervos pe el că nu ne dădea desene animate. Nu l-am văzut nici muncind în locul muncitorilor şi nici gândind în locul inginerilor şi tehnicienilor. Şi îmi scapă de ce, dar n-am văzut în el decât un om simplu, aşa cum îi văd pe toţi şi cum mă văd şi pe mine însumi. 

    Mamifere. Primate. 

    Asta suntem, şi eu am înţeles şi am ştiut lucrul ăsta dintotdeauna.

    Ei bine, acum nu mai trăim în "monarhia comunistă" de dinainte de '89 şi nu mai avem parte de cultul personalităţii unei singure primate. Acum trăim în capitalism şi avem parte de cultul mai multor personalităţi: fotbalişti, vedete de televiziune, politicieni, jurnalişti, afacerişti, entertaineri, nu doar in ţara noastră ci şi de peste hotare, şi sunt prezentaţi exact aşa cum era prezentat tovarăşul Ceauşescu pe vremuri. Ca nişte oameni care sunt ceva mai mult decât oamenii normali. Un fel de sfinţi capitalişti care au venit să-l înlocuiască pe sfântul comunist Ceauşescu - sfântul comunist care era de fapt cel mai burghez dintre tovarăşi şi care trăia în cel mai mare lux posibil în ţara asta. Sfinţii capitalişti sunt un fel de modele de succes, ceva spre care toţi trebuie să aspirăm căci mă gândesc că din cauza asta sunt ostentativ expuşi şi arătaţi peste tot, or fi idealul de perfecţiune a sistemului capitalist. 

    Ceva în toată această afacere este cam greşit. Eu îmi imaginez că la câtă atenţie se doreşte şi se primeşte pentru aceste vedete, autohtone sau nu, trebuie măcar să aibă cel puţin două creiere şi putere cvadruplă de muncă dacă tot merită atît de multă consideraţie. Şi dacă m-aş uita la ei nu cred că aş descoperi nici mai multe creiere şi nici alte capacităţi supranaturale. Mie îmi par mai degraba ca nişte oameni pe care circumstanţele i-au adus în poziţiile sociale în care i-au adus în aceeaşi măsură în care circumstanţele m-au adus pe mine unde sunt şi în aceeaşi măsură în care circumstanţele îi aduc pe alţi oameni în situaţii foarte proaste. Să nu fi fost ei acolo, ar fi fost alţii în locul lor şi atât timp cât modul în care e construită societatea noastră oferă locuri vacante pentru astfel de vedete, oferă locuri pentru măturători de stradă, pentru femei cu 7 copii, locuri vacante pentru popi şi proxeneţi, se vor găsi mai devreme sau mai târziu unii care să le ocupe - şi pe cele privilegiate şi pe celelalte.

Creştinismul dăunează grav sănătăţii mentale

    Există câteva platitudini pe care creştinii le tot aruncă ateiştilor şi le aruncă cu o asemenea consecvenţă încât te fac să crezi că dacă i-ai supune testului Turing, aceştia n-ar reuşi să-l treacă. Una dintre ele a fost elucubrată de către Feodor Dostoievsky şi sună cam aşa:

    "Dacă Dumnezeu nu există atunci totul este permis."

    Astfel de culmi ale obtuzităţii intelectuale pot avea ca sursă doar pe unii dintre religioşi deoarece doar aceştia cred că nu mai există viaţă sau morală în afara contextului religios în care ei trăiesc. Poate fi greu de imaginat dar există nişte specii de animale care reuşesc să nu-şi mănânce propriile progenituri chiar şi fără să aibă parte de preţioasele prescripţii şi interdicţii divine. Ba, există unele care chiar ajung la performanţa fantastică de-a trăi în cadrul unor societăţi cu reguli şi ierarhii complicate fără să citească cărţi sfinte în fiecare zi. Mă gândesc că dacă furnicile au creierul cât un vârf de ac şi reuşesc cu ajutorul acestui vârf de ac să menţină un grad impresionant de coeziune socială fără să aibă nici un fel de Dumnezeu, atunci cu atât mai mult putem noi, cu acest creier imens cu care suntem dotaţi.

    Este greu de crezut că există vreun om care nu găseşte nici un motiv întemeiat pentru a nu-şi ucide şi mânca proprii copii afară de faptul că există un Dumnezeu care nu permite acest lucru. Poţi să nu ţi-i mănânci pentru că purcelul e mai bun, pentru că ai chef de o salată sau cine ştie, pentru că nu eşti dereglat la cap, îţi iubeşti copiii şi când te uiţi la ei prima idee care îţi trece prin cap nu ţine de gustul pe care l-ar avea daca ar fi muraţi sau prăjiţi în ulei. Se pare însă că astfel de operaţii mentale sunt mult prea complexe pentru creierul dostoevscian prăjit în ulei de candelă bisericească şi murat în oţet creştin.

    Apoi faptul că un act este sau nu permis are relevanţă nulă cel puţin din perspectiva creştină. Din perspectiva creştină cel mai groaznic act, cea mai imorală faptă, cea mai mare oribilă atrocitate posibilă este să blasfemiezi impotriva Sfîntului Duh, adică să spui ceva de genul:

   "Sfântul Duh e un căcat în ploaie!"

    Pentru ceea ce am scris mai sus nu există scăpare, nu există cale de întoarcere, nu există nici un fel de milă - suferinţa eternă te aşteaptă - pentru că nu ai fost respectuos cu acest duh sfânt. În rest, poţi să faci orice: să ucizi, să furi, să comiţi genocid, să violezi băieţei şi fetiţe, să ţii sclavi, să torturezi oameni arzându-le organele genitale cu fiare încinse - orice este permis atât timp cât după ce comiţi faptele te pui în genunchi în faţa Domnului Iisus Hristos şi te căieşti sincer pentru fapta ta. Domnul Iisus este atât de bun încât te poate ierta pentru orice atrocitate pe care o comiţi şi cu precădere pentru cele despre care ai crede că sunt într-adevăr de neiertat şi pentru care nici o fiinţă umană nu te-ar putea ierta. 

    Există totuşi ceva fără de care totul este permis iar acel ceva nu este Dumnezeu, ci este respectul pentru adevăr. Fără respect faţă de adevăr dar înarmaţi cu minciuni religioase, cu dogme construite în aşa fel încât să eludeze adevărul, oamenii s-au dedat la atrocităţi imaginabile folosind religia ca scut împotriva oricărui fel de critici aduse acestor acte infame. Atunci când raţiunea îţi sculptează gândurile, credinţele şi acţiunile, nu doar că nu este permis totul, este permis doar ceea ce este justificabil raţional, ceea ce este adevărat şi util iar când religia îţi modelează gândurile şi acţiunile nu poate rezulta decât vreun tablou sinistru de prin Evul Mediu. 

    Tot Dostoievsky într-o scrisoare ne arată cât de mult respect are el pentru adevăr:

   "Dacă cineva ar putea să demonstreze că Cristos este în afara adevărului şi că adevărul în realitate îl exclude pe Cristos, aş prefera să rămân cu Cristos şi nu cu adevărul."
    
    Dacă creştinilor nu li se pare nimic în neregulă cu faptul că Dumnezeu le poate cere să-şi sacrifice copiii pentru el, probabil că li se pare la fel de normal să sacrifice şi adevărul acestui zeu psihopat, să-l pună pe un altar, să-l înjunghie şi să-i dea foc, astfel încât mirosul de adevăr încins să se ridice până la nările divinităţii şi să le umple de plăcere. Şi odată ce s-a sacrificat adevărul şi respectul pentru el, atunci s-a sacrificat şi sănătatea mentală, atunci totul devine posibil şi totul devine permis exact ca la casa de nebuni.
     Religia nu-i poate face morali pe psihopaţi dar poate în schimb să determine persoane care altfel ar fi morale să se comporte cum doar un psihopat ar putea să o facă.

Nişa ecologică a religiei

    Aşa după cum foarte uşor se poate observa, un organism poate supravieţui doar într-un anume tip de mediu, iar acest mediu se numeşte nişa sa ecologică. Nu este greu de văzut de ce de regulă amfibienii nu pot supravieţui în deşert, de ce nu există reptile în Antarctica şi de ce limbricii nu sunt observaţi zburând noaptea din floare în floare. Pur şi simplu nu au evoluat să trăiască hrănindu-se cu nectar.

    Dar nu despre limbrici este vorba în acest text ci despre o altă specie de paraziţi numiţi popi. Nişa ecologică a popilor este constituită din mulţimile de credincioşi - dacă dispar credincioşii atunci popii vor trebui să se adapteze la acest mediu lipsit de credincioşi şi să încerce o meserie reală, astfel încetând să mai fie paraziţi şi devenind oameni care sunt utili societăţii.

   Evident, şi pentru credincioşi - pentru oamenii religioşi - există o nişă ecologică, există un mediu care este propice apariţiei şi dezvoltării unor astfel de indivizi şi mai există medii în care dezvoltarea religiei este foarte improbabilă. Putem observa în graficul de mai jos care sunt mediile în care religia prosperă şi care sunt mediile care nu sunt favorabile dezvoltării religiei:

    Pe scurt, cu cât creşte bogăţia unei societăţi cu atât mai probabil este ca oamenii din acea ţară să nu fie religioşi şi cu cât sunt mai săraci cu atât mai mult este probabil să fie religioşi. Există desigur particularităţi în funcţie de ţară, aşa cum e cazul S.U.A. - o ţară bogată în care însă bogăţia este distribuită atât de inegal încât rivalizează din acest punct de vedere cu ţările din lumea a III-a. Tot în S.U.A., în ciuda caracterului secular al  Constiuţiei, religioşii au găsit modalitatea de-a ocoli limitele impuse de aceasta printr-un aparat de propagandă foarte sofisticat şi susţinut financiar foarte puternic.

    Dar în principiu lucrurile sunt clare - religia nu se poate dezvolta acolo unde există un nivel de trai ridicat, unde există educaţie serioasă şi securitate socială deoarece sărăcia la rândul ei este corelată foarte puternic cu lipsa de securitate socială, cu un grad sporit de violenţă în societate, cu un coeficient de inteligenţă scăzut şi altele din acestea.  

     Mai toată ideologia religioasă este construită şi evoluată în aşa fel încât să conserve şi să dezvolte nişa ecologică a religiei iar această nişă ecologică este reprezentată prin persoane lipsite de educaţie şi cu un nivel scăzut de trai. Religioşii pot spune că sunt împotriva planificării familiale, a contraceptivelor şi a avortului din motive teologice dar teologia este doar o mască pentru adevărata agendă a lor - controlul populaţiilor. Ceea ce doresc religioşii este familia cu cât mai mulţi copii, pe cât de mulţi pe atât de săraci şi needucaţi, deci pradă uşoară pentru popi. Religioşii vor spune că fac operă caritabilă însă opera lor caritabilă nu urmăreşte să dea oamenilor instrumentele cu care aceştia pot scăpa de sărăcie, nu urmăreşte să acţioneze în aşa fel încât acei oameni să-şi obţină independenţa financiară ci urmăreşte să-i facă veşnici prizonieri ai carităţii.

    Sărăcia şi ignoranţa produc religiozitate aşa cum şi religiozitatea produce sărăcie şi ignoranţă. Oferta religioasă i se pare unui om care este mulţumit de viaţa sa la fel de apetisantă pe cât i-ar apărea de apetisantă o mâncare virtuală unui om sătul. La fel de apetisante par şi ipotezele religiei despre natura realităţii pentru un om care a scăpat de îndoctrinarea religioasă dar care a avut parte de educaţie ştiinţifică.

    De aceea o să tot vedem pe susţinătorii religiei promovând tot felul de politici şi ideologii care să producă oameni săraci şi inculţi, teren fertil pentru dogmele religioase, teren fertil pentru tehnicile de manipulare, teren fertil pentru popi, teologi şi politicieni.

   Religia - acest limbric al speciei umane - a parazitat destul pe noi. Trebuie să scăpăm de el şi aceasta se poate face distrugându-i nişa ecologică, informând oamenii despre problemele pe care le naşte şi făcând această lume una indezirabilă pentru cei care profită de pe urma ei.    

Fotbal creştin-ortodox

    Dragi împătimiţi ai fotbalului religios, revenim cu cronica meciului tur din etapa a III-a Diviziei Naţionale Creştine, disputat între F. C. Credinţa fără Dovezi  şi F. C. Închinarea la Moaşte.

    Meciul a început foarte bine pentru gazde, când un presing făcut cu multă habotnicie la mijlocul terenului îl obligă pe Fotinie să paseze la portar. Fotinie însă loveşte mingea fără prea multă credinţă şi aceasta este interceptată de Bisercea, care driblează portarul şi înscrie.

    Închinarea la Moaşte pleacă în căutarea golului egalizator şi în minutul 33 ratează prin Crucitu o bună ocazie de-a înscrie, atunci când acesta scapă singur cu portarul dar alunecă în momentul şutului împărtăşindu-se din pământul de la marginea careului de 16 m.

   Sfârşitul primei părţi a meciului se încheie neclar, cu cele două echipe ţinând de minge cu sfinţenie. La începutul reprizei secunde, în minutul 48 - Crucitu nu se înalţă la cer, ci peste apărarea adversă, trimite cu capul balonul în plasa porţii lui Pravoslavnic şi relansează meciul.

   Doar la 3 minute după golul egalizator o degringoladă în careul Credinţei îl prinde pe portarul Pravoslavnic ieşit din poartă iar Grigorie este obligat să păcătuiască cu mâna în careu pentru a evita un gol sigur. Arbitrul este nemilostiv cu el şi îi dă un cartonaş roşu, în ciuda promisiunilor de pocăinţă şi a rugăciunilor pentru iertarea păcatelor.

   Lovitura de pedeapsă este executată de Crucitu care îşi potriveşte mingea cu multă evlavie, îşi face trei cruci şi  înscrie cu un şut plasat în dreapta lui Pravoslavnic.

   Ultimul incident mai notabil al meciului are loc în minutul 89 când Tămâie este lovit cu cotul în figură de către un adversar, un gest nesportiv şi necreştin care provoacă o încăierare între jucătorii celor două echipe. Antrenorul Credinţei intră pe teren pentru a-şi calma ucenicii dar este trimis în tribune de către arbitrul partidei, care pune în cele din urmă punct confruntării consfinţind victoria Închinării la Moaşte.

   

Marcatori: Bisercea 25' / Crucitu 48', 54'

Cartonase galbene: Paisie (13'), Cazanie (66'), Vecernie (73'),  Cruciulescu (89')

Cartonaşe roşii: Grigorie (51')  

Au jucat:

Închinarea la Moaşte: Pafnutie - Fotinie, Cazanie, Vecernie, Ortodoxea - Mănăstireanu, Credulea, Crucitu, (Cruciulescu  67'), Smeritu - Bisericescu, Apostolescu.

Antrenor: S. Popa.

Credinţa fără Dovezi: Pravoslavnic - Grigorie, Paisie, Prostea, Prescură (Cuminecătură  75') - Cădelniţescu, Tămâie, Bisercea, Moască - Aghiasmă (Catapeteasmă 80'), Bulşit.

Antrenor: V. Popa

Spectatori - 66.666

Reclama e sufletul comerţului şi al nesimţirii

    Deja ne-am obişnuit să avem toţi parte de doza periodică de insulte numită reclamă. La prima vedere reclama pare cu totul şi cu totul altceva, însă în esenţa ea este constituită din jigniri şi tehnici de manipulare care servesc unui singur scop - îmbogăţirea unor oameni cărora bogăţia nu le mai ajunge. La prima vedere ele parcă vin s-o ajute pe sărmana fiinţă umană care de-abia se mai descurcă fără ultimul gadget, fără ultima cremă de mâini, fără cea mai şmecheră maşină şi dracu' mai ştie ce briz-briz inutil. În fapt reclamele vin să te ajute să te uşurezi de bani cât mai repede cu putinţă şi mai vin să te ajute să-ţi distrugi echilibrul psihologic pentru că scopul unei reclame nu poate fi îndeplinit decât distrugând echilibrul psihologic prin crearea unor noi nevoi. Nevoi pe care nu le-ai mai fi avut daca nu ai fi văzut reclama în primul rând.

    În mod tradiţional, reclamele ţintesc, stimulează şi exacerbează cele mai frumoase sentimente şi predispoziţii umane: invidia, lăcomia, egocentrismul şi frica - frica de-a fi rejectat sau frica de-a fi umilit, metodele principale fiind insultele, minciunile şi ameninţările. Că vecină-ta o să facă haz de tine din cauză că ai un detergent mai prost, ba că femeile n-or să stea ciorchine pe tine dacă n-ai o maşină scumpă, ba că nu eşti bărbat adevărat dacă nu te dai cu aftershave. Că nu se uită bărbaţii la tine dacă nu eşti cremuită, vopsită, cercelată şi îmbrăcată de la casa de modă, ba că or să se uite femeile la tine doar dacă te dai cu dracul ştie ce deodorant. Şi bineînţeles dacă nu bei apă cu zahăr dintr-o sticlă pe care scrie "Coca-Cola" nu poţi să faci parte din grupul virtual de prieteni ai vreunei nulităţi celebre de statura lui David Bechkam.

   Nu sunt bărbat adevărat dacă nu mă dau cu aftershave? Dar ăia care au trăit înainte să se inventeze aftershave-ul şi se dădeau ori cu spirt ori nu se dădeau cu nimic din cauză că erau bărboşi, ei bine ăia ce erau, erau femei cumva, nu erau bărbaţi adevăraţi?

    Reclama este o dublă insultă pentru specia noastră deoarece mesajul ei de bază spune odată că fără toate acele obiecte pentru care ea face propagandă, omul este incomplet şi pe deasupra mai spune şi că omul este atât de imbecil încât nu poate să-şi dea seama că îi lipseşte ceva. Eu totuşi, când am văzut că o să rămân fără pâine m-am dus la magazin şi mi-am luat alta, în ciuda faptului că n-am dat peste nici o reclamă care să-mi spună că nu sunt cool dacă nu-mi cumpăr pâine. Chiar stau câteodată şi mă mir îndelung contemplându-mi capacităţile intelectuale care sunt atât de potente încât mă ajută să-mi dau singur singurel seama de nevoile pe care le am, fără să fiu ajutat din toate părţile de reclame. Şi nu ştiu cum se face că niciodată aceste nevoi ale mele nu includ obiecte care sunt prezentate în reclame.

    Aceste tehnici de manipulare nesimţite sunt prezente peste tot, pe internet, la televizor, afară pe pancarte, ca nişte tânţari care te bâzaie, te pişcă şi nu-ţi dau pace ci îţi sug sângele şi te irită tot timpul ca să cumperi, să cumperi şi din nou să cumperi. Ia să ne gândim că n-ar fi vorba de cultul lăcomiei ci de alt cult, să zicem al martorilor lui Yehova. Că în decursul unui film se face deodoată pauză şi apar martorii lui Yehova propovăduind cuvântul Domnului în două reprize a câte cinci clipuri succesive. Că nu poţi să asculţi un radio fără să nu-i auzi pe martorii lui Yehova repetând până la plictiseala supremă că Pământul are 6000 de ani. Că atunci când te plimbi prin oraş ridici ochii către cer dar privirea îţi este obturată de o pancartă în care martorii fac propagandă împotriva tranfuziei de sânge. Păi fiind astfel asediat şi violat mental din toate direcţiile de martorii ăştia n-ai vrea să le mulţumeşti pentru serviciile lor şi să-i trimiţi puţin la mama dracu'?

    La fel trebuie să se întâmple şi cu reclamele acestea şi cu propaganda lor infectă pentru consumerism. Cine este interesat de ele - în speţă nimeni - să le poată consulta doar în locuri special amenajate şi între anumite ore.