Religia, inutilă şi nocivă

      De fiecare dată când un om execută o acţiune, este aşteptat de către ceilalţi ca respectiva acţiune să poată fi justificată raţional, este aşteptat să poată fi invocat cel puţin un motiv serios pentru executarea acelei acţiuni. Doar în virtutea acestei convenţii sociale fundamentale poate exista societatea în forma în care există şi fără aceasta am asista la un spectacol în care situaţiile conflictuale fără ieşire ar fi pe post de regulă. În orice situaţie conflictuală şi în orice dispută, cel care aduce argumente şi justificări raţionale câştigă, iar cel care nu e capabil să o facă pierde. Doar astfel este posibil ca o societate cu un grad de complexitate atât de ridicat cum este cea umană să poate funcţiona, doar prin aducerea oricăror afirmaţii pe un tărâm comun al justificărilor raţionale.

    Totuşi, există nişte oameni care ţin morţiş să treacă peste aceste convenţii, nişte oameni teribil de neconvenţionali şi de anticonformişti în acest sens, oameni care nu vor să respecte aceste reguli stabilite şi testate de nenumărate ori cu succes. Ei sunt oamenii religioşi, oameni care îşi permit să treacă peste obligaţia de-a justifica raţional unele dintre acţiunile lor, spunând că motivaţia din spatele lor este una de factură religioasă.

    Evident, dacă pentru aceleaşi fapte ar avea şi o justificare raţională, dacă ar avea un argument corect care să demonstreze necesitatea acelei fapte, atunci justificarea de tip religios ar fi inutilă, din moment ce oricine acceptă justificarea raţională. O justificare de tip religios există numai şi numai atunci când nu există o justificare raţională.

    Nu ai nevoie de vreo justificare de tip religios pentru a mânca, pentru a construi o şcoală sau un spital, nu ai nevoie de vreo justificare religioasă pentru a te spăla pe mâini, pentru a-ţi învăţa copiii etică sau pentru a face tot posibilul să convietuieşti în societate în linişte şi pace. Cea raţională este cât se poate de suficientă. Nevoie de justificările religioase ai doar atunci când e vorba să tai bucăţele din organele genitale ale copiilor, să arzi pe rug vreo presupusă vrăjitoare, să ţii sclavi, să construieşti temple religioase din bani publici, să nu avortezi un copil malformat, mai pe şleau, tot felul de activităţi care nu admit sub nici o formă vreo justificare raţională.

    Prin urmare,  religia este inutilă în cazul unei acţiuni care poate fi justificată logic, şi este nocivă atunci când în baza ei este permisă executarea unei acţiuni care nu admite o justificare logică. Cei ce pretind un tratament special pentru afirmaţiile şi activităţile religioase care privesc realitatea obiectivă precum şi sfera publică, dau doar dovadă de obrăznicie şi numai religia îşi permite să fie atât de obraznică.  Pretenţia de-a te eschiva de la cenzura raţională la care este supusă orice afirmaţie nu poate fi altceva decât obrăznicie şi tupeu, iar aceste pretenţii trebuie să fie tratate aşa cum sunt tratate obrăznicia şi tupeul, nicidecum altfel.

    Este adevărat că există o serie de afirmaţii şi de comportamente în cazul cărora am decis toţi că nu vom cere justificări, însă acelea ţin de domeniul privat şi de preferinţele personale. Nu vom cere justificări pentru faptul ca unuia îi place un tip de muzică şi nu altul, pentru faptul că vrea să mănânce sarmale şi nu ardei umpluţi sau pentru modul în care se tunde, dar să fim serioşi, religioşii nu vorbesc despre lucrurile astea. Materiile pe care trebuie să  le studieze copiii la şcoală sau statutul femeii în societate nu sunt chestiuni private, aşa cum nici vârsta Pământului sau originea omului nu ţin de preferinţele personale.

   Invocarea "justificării religioase" de fapt nu este decât o tehnică de diversiune de tip red herring menită să ne distragă atenţia de la iraţionalitatea afirmaţiilor şi activităţilor religioase. În viziunea religioasă, o femeie nu poate avorta deoarece viaţa e sfântă, şi este sfântă deoarece este dată de către Dumnezeu, un dumnezeu pe care nu-l poţi contacta sub nici o formă să-l întrebi de ce e viaţa sfântă. Ori aceasta nu este decât o tehnică retorică prin care religiosul îşi atribuie în mod abuziv dreptul de-a decide în locul femeii (cuplului).

    Religia este haina în care se îmbracă oamenii atunci când vor să evite filtrul raţiunii şi să acţioneze contrar lui. Ea poate aduce unele beneficii unora pe un termen scurt, dar pe termen lung ne va aduce mari deservicii tuturor.

Închinăciunea

    Închinăciunea este una dintre practicile ritualice din religia creştină, un gest cu desăvârşire dezgustător, o relicvă a feudalismului care încă prosperă în Republica Semifeudală Română. Indiferent de afilierea religioasă sau de credinţa în vreun Dumnezeu, cetăţenii acestei ţări se închină de zor pe unde apucă, ori în faţa popilor, ori în faţa vreunor dumnezei imaginaţi de creierele lor spălate cu detergentul creştin.

    Poziţia pe care o are trupul în cadrul acestui gest ritual nu este întâmplătoare. Privirea în pământ şi capul în faţă semnifică supunerea totală. Unul dintre primele reflexe pe care le avem atunci când suntem atacaţi este să ne apărăm cutia craniană de eventualele lovituri şi nu degeaba se întâmplă astfel ci din cauză că creierul este cel mai important organ şi trebuie protejat cu orice preţ. Ei bine, în postura închinăciunii, tocmai capul este pus  în cea mai expusă poziţie cu putinţă, arătând astfel obedienţa totală a sclavului faţă de stăpân.

    De fapt, nici nu trebuie să teoretizăm prea mult rădăcinile antropologice ale acestui gest; este suficientă o scurtă trecere prin istorie a instanţelor în care unii oameni trebuiau să se pună în genunchi în faţa altora şi o să vedem că este vorba doar de relaţii de genul aceleia dintre stăpân şi sclav, dintre senior şi vasal, dintre cel ce subjugă şi cel subjugat.

   Cei care nimeresc în cadrul vreunui ritual religios prin virtutea interacţiunilor sociale şi sunt obligaţi să se închine, să se pună în poziţia de sclav, consideră că nu au opţiuni. Îmi amintesc că am fost cu mama acum ceva vreme la o înmormântare a unei verişoare de-a ei. Odată intraţi în biserică a ajuns popa la un pasaj la care toţi s-au lungit pe podea ca nişte şerpi de casă şi în picioare am rămas doar eu cu mama. Era chiar să ma bufnească râsul chiar şi în acele circumstanţe în care ar fi trebuit să fiu sobru. Aveam în faţă un tablou în care o mătuşă de-a mea mai habotnică o trăgea pe mama de fustă din poziţia culcat şi-i spunea să se pună în genunchi, iar mama răspundea că are reumatism şi că nu poate să îngenuncheze că o dor oasele. Bineînţeles pe mine n-au cutezat să mă tragă de pantaloni şi să-mi spună să fac vreo genoflexiune pentru slava şi mărirea lui Dumnezeu, poate mă supăram şi îi exorcizam pe toţi de creştinism.

    Suntem în secolul XXI, şi există o chestie numită declaraţia drepturilor omului care scrie ceva de genul:

1. Toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi. Ele sunt înzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de altele în spiritul fraternitatii.

4. Nimeni nu va fi tinut în sclavie, nici în servitute; sclavagismul si comertul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.

    Ei bine, înţelege cineva de ce este necesar să jucăm acest teatru sclavagist, de ce este necesar să simulăm că suntem sclavii popilor sau sclavii lui Dumnezeu? Închinăciunea nu este nimic altceva, decât declaraţia de vasalitate a unui om. Poate că nu are în prezent efectele pe care le avea în Evul Mediu însă cel puţin la nivelul conştiinţei, a nu te pune în genunchi în ciuda smiorcăielilor unor rude creştinizate la cap spune ceva despre tine.     

    Spune că eşti un om demn şi că nu accepţi declaraţiile de vasalitate nici sub formă de teatru. Tot jucând de mii de ani acest teatru absurd în faţa copiilor noştri îi vom face să creadă că într-adevăr oamenii nu sunt egali în drepturi, că există nişte stăpâni şi nişte sclavi, că noi suntem sclavii şi că popii sunt stăpânii. Îi vom face să creadă că aşa este normal, ca nişte exponenţi ai minciunii sfruntate şi ai ipocriziei extreme să ne conducă iar apoi ne vom mira de ce şi prin alte foruri de conducere tot mincinoşi şi ipocriţi sunt puşi în funcţii de răspundere şi nimeni nu e scandalizat de asta.