Legătura dintre păcatul originar, muncă şi productivitate

Ca orice necredincios care se respectă am citit şi eu Biblia. Iată ce scrie acolo despre revoluţia agricolă:

Geneza 3:17
Omului i-a zis: Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: "Să nu mănânci deloc din el", blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale;
Geneza 3:18
spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp.
Geneza 3:19
În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea [...]

Care va să zică, din perspectiva ideologiei creştine, faptul că ne producem cele necesare vieţii prin muncă este urmarea unui păcat, este o pedeapsă survenită în urma dorinţei de cunoaştere.

Din perspectiva omului sănătos la cap, munca intelectuală sau cea fizică, este una dintre principalele caracteristici care ne deosebesc de animale, acelea care iau direct din natură lucrurile de care au nevoie.

Ştiinţa şi tehnologia sunt tot un produs al muncii susţinute, şi mai nou, observăm că pedeapsa divină nu se mai aplică decât ţărilor neindustrializate sau a celor retardat creştin ortodoxe gen România, în care încă mai există supuşi creştin-ortodocşi ai Domnului care chiar dau cu sapa şi transpiră pe ogor în lupta cu spinii şi pălămida. Prin celelalte ţări se folosesc ierbicide.

Există totuşi chiar şi în ţările civilizate o categorie socială fără carte de muncă. O categorie socială privilegiată, a cărei apartenenţi sunt acceptaţi în societate, chiar dacă detestă munca, ori din cauză că sunt nişte jigodii puturoase, ori pentru că nu au nici o capabilitate în vreun domeniu în care munca este necesară, ori pentru că ei ştiu că munca nu este decât pentru cei care au păcătuit în faţa lui Dumnezeu.

Care e acea categorie socială?

Popii odată!
Popii a doua oară...
Ultima strigare - tot popii.

Se adjudecă popilor. Paraziţi care nu creează nimic şi nu aduc nici o contribuţie utilă societăţii, ci dimpotrivă, duc un război etern cu ştiinţa şi tehnologia, acele produse al speciei umane care sunt create şi întreţinute prin muncă şi pe care le folosim deoarece în mod paradoxal ne oferă mai mult timp liber. Timp liber în care avem ocazia să ne informăm despre cum se poate ieşi de sub talpa antică a profitorilor de toate felurile, a căror unic scop este acela de-a ne ţine dezinformaţi şi naivi.

Doar dezinformarea şi naivitatea pot face apetisante pentru omul naiv minciunile religioase rezultate din parazitismul preoţesc. Doar astfel munca unui om poate ajunge în buzunarele unei caste de paraziţi care vând nişte servicii - nu inutile, ci profund nocive.

Opriţi această mişelie infectă. Voi cei care vă declaraţi atei şi tot luaţi parte la acest spectacol infam şi absurd, pe care nici Kafka nu l-ar înţelege, sunteţi de două ori vinovaţi, odată faţă de propria voastră conştiinţă, şi odată faţă de ceilalţi care sunt pe post de victime ale înşelăciunii în masă. Nu de alta, dar de la victime nu prea am pretenţii.

Fie ca cei care vor trăi prin secolul XXV să ne ierte pentru iresponsabilitatea noastră, aşa cum şi noi îi iertăm pe ăia din secolul XV.

Amin!

Dumnezeu nu e vegetarian

Unii oameni de ştiinţă atei, fiind ispitiţi de satană vor să discrediteze religia şi din cauza asta spun că doar ştiinţa poate răspunde întrebarilor pe care le avem, iar teologia ba.

Dar dacă ar fi aşa, cum răspund ei la întrebarea asta: Este Dumnezeu vegetarian, carnivor sau omnivor? Nici nu au cum să-şi imagineze răspunsul măcar, deoarece Dumnezeu este supranatural şi transcendent, iar aceşti empirişti materialişti naturalişti spun că fiinţele supranaturale şi personajele de basm ca Moş Crăciun, Unicornul roz, Yeti, Darth Vader, Albă ca Zăpada, Greuceanu, zmeii, vrăjitoarele, Zeus şi Harry Potter nu există.

La aceste întrebări ne poate răspunde doar religia prin intermediul Sfintei Scripturi, a sfinţilor părinţi şi a sfinţilor teologi care de câteva mii de ani tot răspund la ele astfel încât creştinul să nu cumva să ducă lipsă de răspunsuri corecte la întrebările existenţiale pe care le are.

Iată deci ce spune scriptura despre gusturile şi mirosurile creatorului supranatural, imaterial şi transcendent al Universului:

Geneza 4:3
După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului.
Geneza 4:4
Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui;
Geneza 4:5
dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere.

Până şi acei oameni de ştiinţă atei pot să vadă de aici, cum interacţiunea dintre moleculele (materiale) care compuneau fumul ieşit din legumele coapte a lui Cain nu interacţionau în mod plăcut cu papilele imateriale olfactive şi cu papilele supranatural transcendent-gustative ale lui Dumnezeu în timp ce mirosul de sânge încins provenit de pe altarul lui Abel în urma combustiei parţiale a unui mamifer patruped rumegător din genul Ovis aries aries ajungea la papila imaterial-olfactivă a lui Dumnezeu.

Mai departe, teologii ne explică cum în nasul lui Dumnezeu au loc nişte reacţii chimice între supranatural şi material, între transcendent şi natural, între paranoia şi realitate, demenţă şi schizofrenie, cretinism şi psihoză, care fac posibilă trasmisia unui impuls nervos imaginar până la creierul omniscient al lui Dumnezeu, astfel eliberând mari cantităţi de epinefrină divină şi oxitocină transcendentă.

Să mai zică cineva acum că teologia este o activitate inutilă...şi că ea nu serveşte unor probleme esenţiale ale vieţii oamenilor, spre deosebire de ştiinţa materialistă din cauză căreia avem curent electric, frigidere, vaccinuri şi internet, prin intermediul căruia putem să promovăm adevărurile imuabile ale teologiei.

Păcatul originar şi moralitatea

Din teologia (minciuna) creştină ştim că omul înainte de izgonirea din Eden era într-o stare de perfecţiune. Din păcate, a păcătuit mâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi ca urmare a decăzut în starea actuală de imperfecţiune.

Pănă una alta, cunoştinţa etichetelor de bine şi rău ne face pe noi oamenii să fim morali, şi totodată responsabili pentru acţiunile noastre. Sunt motive întemeiate acelea pentru care nu pedepsim copiii care nu au o anumită vârstă cu închisoarea, nu pedepsim autiştii sau orice persoană care este considerată incapabilă să facă distincţia dintre bine şi rău, şi tot din acest motiv nu pedepsim persoanele care au comis o infracţiune fără intenţie, deoarece este clar pentru oricine că aceia nu au putut prevede consecinţele acţiunilor respective.

Din ce spune scriptura creştină, simţul moral al speciei ţine de starea de imperfecţiune, depărtare de Dumnezeu, în timp ce amoralitatea este vreo latură a perfecţiunii dumnezeieşti. Deci natura păcatului pentru care Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden este faptul că au obţinut moralitatea.

Eu stau şi mă minunez cum există oameni care susţin că amoralitatea este o latură a perfecţiunii, iar moralitatea este un păcat. În primul rând e ilogic deoarece în lipsa moralităţii nu ai cum să cunoşti ce-i acela păcat.

Creştinismul învaţă oamenii să se simtă vinovaţi pentru faptul că strămoşii lor mitici au obţinut cunoaşterea binelui şi a răului şi chiar dacă poveştile din biblie sunt doar nişte poveşti, asta nu înseamnă că nu sunt nişte poveşti cu desăvârşire infame şi obscene şi că religia creştină nu este decât o colecţie de mituri antiumane a căror scop este culpabilizarea şi complexarea individului întru specularea eternă a unei vinovăţii inexistente.

Liberul arbitru şi frica de adevăr

Am discutat în vreo trei articole (a, b şi c) despre motivul pentru care religioşii refuză adevărul frust al evoluţionismului, iar în prezentul voi povesti despre frica religioşilor faţă de determinism. Sau mai exact motivele pentru care aceştia (şi nu numai ei) se mint pe ei înşişi că oamenii nu sunt determinaţi ci au liber arbitru (oare ce-o fi însemnând această sintagmă obscură?).

1. În primul rând, un individ care îşi imaginează că are liber arbitru, în momentul în care va fi pus în situaţia de-a realiza că nu există aşa ceva, se va simţi lipsit de control şi va avea impresia că legile fizicii decid pentru el, nu persoana lui pentru legile fizicii.

Ghici ce, chiar ăsta este adevărul. Dacă are vreunul vreo dovadă că nu se conformează legilor fizicii, să mă anunţe şi pe mine. Exclus Hristos. Despre acela se ştie că e decedat. Şi da, dacă îţi pică un meteorit în cap, n-ai ce face, o păţeşti exact cum a păţit-o Hristos pe cruce. Ceea ce însă poţi să faci, este următorul lucru: Să-ţi construieşti o lunetă care va funcţiona conform cu legile fizicii fără să aibă probleme psihice din cauza asta, să te uiţi cu ea după meteoriţi şi, dacă vezi că vine meteoritul, să te fereşti. De ce te vei feri? Pentru că eşti programat genetic să îţi placă viaţa.

Stau şi mă întreb de ce unora li s-ar pare mai puţin apetisant faptul de-a nu fi programaţi să-şi scape viaţa decât cel de-a lua o decizie fără să fie constrânşi de acest fapt. Poate vor să-şi ia meteoritul în cap nu-i aşa? Am veşti noi pentru ei. Daca vreţi să vă sinucideţi fraţilor, puteţi oricând s-o faceţi, nu trebuie să aşteptaţi meteoriţi cu luneta. Trebuie doar să fiţi psihopaţi sinucigaşi. Eu prefer să fiu sănătos la cap, deci determinat să mor când mi-o veni vremea.

2. Aceeaşi categorie de indivizi, care boceşte după liberul arbitru, are impresia că dacă s-ar lipsi de această minciună nu ar mai avea experienţa alegerii.

Din nou am veşti noi:
Experienţa alegerii este reală, indiferent de existenţa sau nonexistenţa liberului arbitru. Este un proces neurologic real care are funcţia de-a selecta comportamentul care va produce consecinţele cele mai avantajoase. Da, câteodată dă greş, nu facem în totdeauna alegerile cele mai bune deoarece informaţiile pe baza cărora se iau deciziile nu sunt exhaustive. Acesta e principalul motiv pentru care există iluzia liberului arbitru. Într-o situaţie în care informaţia este completă, alegerea e evidentă. În majoritatea cazurilor însă, informaţiile despre consecinţele eventualelor acţiuni performate sunt insuficiente şi, prin urmare acele consecinţe apar destul de obscure. La fel şi alegerea.

3. Mai există o concepţie conform căreia în lipsa aşa numitului liber arbitru, oamenii nu ar mai putea fi făcuţi responsabili pentru faptele lor, pentru că nu-i aşa, nu e vina lor, ci un produs al experienţelor individului trecute prin sita materialului său genetic.

Ca un paradox, individul chiar asta este, produsul experienţelor sale trecute prin sita materialului genetic. Cineva ar putea argumenta că pedespirea unui criminal în serie nu este justă, deoarece nu este vina lui că este ceea ce este. În cazul ăsta, toţi cei care doresc o comunitate plină de pungaşi, criminali, violatori, psihopaţi escroci, popi şi teologi sunt liberi să întemeieze o astfel de societate. Motivul pentru care pedepsim infractorii nu este dreptatea absolută, din simplul fapt că acesta este un concept ilogic. Vina, nu este definită în raport cu individul ci în raport cu o altă persoană. Un individ izolat, prin definiţie nu are cum să fie vinovat faţă de cineva. Poate faţă de el, dar asta e treaba lui.

Îi pedepsim pe aceia deoarece nu ne place să fim violaţi, ucişi, bătuţi sau furaţi. Mă rog, nu vorbeam de România. Se pare că aici, creştinilor masochişti le place să fie abuzaţi şi din cauza asta nu se pedepsesc infractorii la noi.

Pe de altă parte, dacă comportamentele oamenilor ar fi dictate cu adevărat de un liber arbitru, acela ar fi cazul în care nu am putea face oamenii responsabili pentru actele lor. Nu de alta dar ar fi complet inutil s-o facem. Eventualul posesor al liberului arbitru nu ar fi condiţionat de frica de a fi pedepsit, nu ar fi condiţionat de empatia faţă de eventuala victimă, nu s-ar ruşina la prospectul ruşinii publice, nu s-ar speria la eventualitatea excluderii din societate, nici un comportament al său nu ar fi inhibat la modul mecanicist determinist de căre procesele psihice care ne ajută să convieţuim fără să ne spargem capetele. Criminalul liber ar putea depăşi oricând aceste constrângeri în ciuda faptului că a fost pedepsit sau nu.

Şi, la fel de paradoxal, îi pedepsim pe oameni tocmai pentru ca ştim că avem puterea de-a le determina comportamentul, nu numai a celor vizaţi de pedeapsa în sine, dar şi a celorlalţi care privesc de pe margine. Păi când l-au văzut italienii pe Giordano Bruno prăjit la flacără încinsă de către catolici credeţi că a scăpat vreunul fără o frică instinctuală de-a filozofa împotriva bisericii, adică fără frica de-a arde pe rug?

Acestea fiind spuse, stimaţi atei, nu uitaţi că deocamdată nu puteţi determina la nivel genetic pe colegii de specie mai neajutoraţi, dar puteţi să îi determinaţi expunându-i informaţiilor care v-au determinat pe voi să fiţi ceea ce sunteţi, şi care întâmplător sunt informaţiile corecte despre anumite lucruri.